Se spune că acel a cui nume nu este ştiut de moarte riscă să trăiască veşnic. Ne fiind înregistrat de Nefiinţă nu mai este reciclat pe axele trecătorului. Ne fiind schiţat de la un început spre un sfârşit timpul preia valoarea unui „este” – ca un prezent neterminat în trecut şi ne venit din viitor.
Jakob Şobolanul nu mai ţine minte de când e. Scutură vechime, scobeşte sfârșituri incomplete şi naşteri neterminate, scuipă aiciuri grabnice, rămâne amorţit pentru dicotomiile atribuite existenței, acele care îţi fac viaţa mai simplă şi mai inteligibilă.
Nimeni nu-i poate confirma o dată, nici măcar aproximativă, în care ar fi deschis ochiul negru ca să vadă lumina zilei. Făcând parte din Comunitatea Suburbană ca membru de onoare era proslăvit în fiecare an. Cu toate acestea bătrânul Jakob rămânea abandonat în singurătatea sa, deoarece era de multe ori absent de tot ce se întâmpla pe la acelea şedinţe. Firesc e că rămânea să fie singur, însă asta defel nu-l supăra, niciodată nu s-a plictisit singur. E greu de spus dacă era nebun ori lucid, în orice caz avea de toate câte oleacă. Nimeni nu-i putea explica longevitatea, el zicea că n-o înţelege cum e.
Au apărut mai multe legende miraculoase cu tentă de SF alcătuite pe seama lui Jakob. Precum acesta a fost pălit de un fulger care i-a întinerit carnea şi i-a înveşnicit sufletul – se pare că această versiune a pornit de la un cititor devotat scrierilor lui Eliade; ori că a fost prins de un geniu rău şi folosit în calitate de cobai în experimente ce vizau viaţa şi moartea, mare i-a fost norocul lui Jakob că oarecum a nimerit să fie unicul care a rezistat experimentelor şi apoi a reuşit să evadeze – scenariu numai bun pentru un film horror american. În orice caz acestea rămân fapte nedemonstrate.
Jakob avea un suflet blând, era ca un copil, suferea de amnezie cronică. Cu toate aceste nu prea cred că suferea prea tare. Era felul lui de a fi acolo unde alţii n-au fost. Nu-şi aducea aminte ce făcuse acum zece minute în urmă, însă putea cu amănunte să povestească ore în şir despre luptele purtate dintre eleni şi troieni.
Lăsându-ne să consumăm acele zece falange ale Demiurgului, Jakob trăia pe un al unsprezecelea deget care era legat de lumea noastră printr-o reţea fină de pasiuni şi de plăceri. Deci avea anumite slăbiciuni sau mai bine zis mici desfătări care-i aduceau mari bucurii: se lasă legănat de gustul vinului roşu, apoi tradiţional urca pe un acoperiş se poziţiona pe labele din urmă, aşa încât găsea echilibrul unei figuri verticale ca să prindă vântul cu gura. Îngheţând curente de aer aştepta cu răbdare râgâitura care urma să apară însoţită de o tonalitate gravă de bariton. Gustul fluturilor de noapte – moliile gigantice – îl aducea la o stare aproape de extaz – mai, mai să se desprindă cu totul de ceea ce se numeşte normal. Şi încă mai purta după el un felinar furat de pe un brad de revelion. Felinarul juca rolul momelii.
Deseori Jakob apărea în clădirea obosită a Academie de Ştiinţe. Aceasta îl atrăgea prin mai mulţi factori: în primul rând parchetul vechi care avea un scârțiit de o notă rar întâlnită. Jakob ştia să pășească în aşa fel ca scârţâitul parchetului să se armonizeze într-o pastorală beethoveniană; în al doilea rând îi plăcea să-l enerveze pe câinele mare şi zăbălos care după asfinţit era scos în ograda academiei; şi nu în ultimul rând îl atrăgeau ştiinţele.
Jakob a vânat şi un gând într-un birou cu cifrele 3 0 6, care avea să-i descopere mai multe perspective în accepţia definirii unei ştiinţe.
Se întreba de mai multe ori: dacă ştiinţele sunt tutelate de anumite domenii ale infrastructurii sociale, cum ar fi partea financiară, politică sau religioasă de exemplu, atunci cum putem vorbi despre o pretinsă obiectivitate în procesul cercetării? Şi mai ales, dacă e vorba despre o ştiinţă socială în care nu pot fi aplicate metodologii clasice venite din matematici, de ce nu e chip să se accepte felul diferit de a explica anumite fenomene?
Întregul adevăr aflat în ştiinţele reale se dizolvă în parţialitatea adevărurilor ştiinţelor sociale – se gândea Jakob şi apoi se grăbea să-şi explice poziţia faţă de felinar – ştiinţele exacte se pot lauda de obiectivitate incontestabilă, însă doar pe un segment limitat al realităţii, acest fapt s-a observat de mai de mult, din această cauză au apărut mai multe ştiinţe hibride (bio-chimie, astrofizică… ), care aveau ca scop atât lărgirea segmentelor cercetate ale realităţii, cât şi o comunicare eficientă dintre ştiinţele clasice. Apoi Jakob îşi aminte de Blaga şi de parabola sa referitoare la ştiinţele conştiinţei. „Aşa se spune acolo – că dacă s-ar aprinde o lumânare într-un crepuscul de vară s-ar ivi clar şi distinct un spaţiu proxim, apoi dacă te vei sili să desluşeşti cu aceiaşi claritate orizontul, nu vei reuşi şi atunci vei stinge lumânarea ca să te pomeneşti într-o beznă. Ochii se vor acomoda, cu toate că nu va mai fi clar cum a fost, vei putea desluşi în obscuritate orizontul”.
– Te bucuri că eşti electric?! zâmbi către felinar Jakob, ştiinţele exacte reprezintă felul de a cerceta
cu lumânarea aprinsă, iar acelea sociale se descurcă mai greu fără lumânare, însă sunt mai exhaustive.
Jakob parcă se clarificase cu anumite lucruri, dar tot mai rămânea îngândurat. Îl deruta controlul exercitat din afara asupra ştiinţei.
– În sens utopic o ştiinţă trebuie să devină imparţială şi să se preocupe doar de obiectivizarea
realităţii. Atunci o ştiinţa nu are de cât să se autofinanţeze, ca să devină independentă. Şi ce crezi, iar se referi felinarului, acel Bacon aşa şi spune că cunoaşterea ştiinţifică e putere mare. Acum n-ar fi corect să cred că dacă ştiinţele nu se autofinanţează, atunci ele nu mai sunt ştiinţe propriu-zise. Ele rămân a fi controlate şi promovate de sistemul social. Şi atunci cum rămâne cu obiectivitatea ştiinţifică? Ştiinţa este închisă în biroul 3 0 6, între WC şi contabilitate…
Jakob golise sticla cu vin, muşcase dintr-o molie şi imediat se repezi pe acoperiş scârţiind a Beethoven…

- Dar eu n-am poftă să mă duc printre nebuni, zise Alice.
- N-ai ce să-i faci, zise Pisica. Aici, toți sunt nebuni. Şi eu sunt nebună. Şi tu eşti nebună.
- De unde ştii tu că eu sunt nebună? întreba Alice.
- Trebuie să fii, răspunse Pisica, altfel ce-ai fi căutat pe aici? Ei bine, vorbi mai departe Pisica, câinele mârâie când e mânios şi dă din coadă când e bucuros. Pe când eu, mârâi când sunt bucuroasă şi dau din coadă când sunt mânioasă. Prin urmare, sunt nebună.
(„Alice în Ţara Minunilor” Luis Caroll)

Neprihănirea bestială a îngerilor din vârful buclelor negre îi întinse surâsul jovial până în munții Tibetului, care plictisiţi acoperise cerul cu un nerăbdător "Ei şi dacă suntem din piatră!?”, astfel dezgolind dorinţa de a purta în vârfuri coroane din păpădii şi nu din zăpezi reci.
Strănuta, așa încât sugruma constelația îngerilor din ea, e prea albă ca să fie albă... imediat odată cu strănutul ei ieşi şi un aripat, care-i fura o geană de sămânță pentru păpădii şi pleca spre vârful munților.
Îmbrăţişând singurătatea Hector trist bătea oamenii (nu poate bate câinii că este un câine) prin parcul Valea Morilor scuturând poalele păpădiilor de sub picioare lipsindu-le astfel de apartenența lor pământească şi recrutându-le ca sclave ale vântului. Brusc s-a oprit, a simţit că cineva îi deschise uşa. Se gândi cu seriozitate: „Oare e cu umbrelă? De trei zile în mine plouă şi fără umbrelă nu se poate.” În câteva clipe simţi o împunsătură în cordonul ombilical: „Aha, deci are umbrelă. Trebuie s-o deschidă cât mai repede, că de altfel riscă să-şi ude înveşmântările.” Peste câteva clipe Hector simţi că pe calea spinării sale îşi urmează drumul trenul Bucureşti – Chişinău: „Uite c-o deschide!” – se gândi Hector. „Staţia terminus este cerebelul…” – exclama dureros Hector, unde mai apoi simţi o explozie care-i împrăştia fiindurile în rază unui zbor de fluture.
„Ce fel de Vale a Morilor fără Mori?” – desluşi Hector în urechea dreaptă. „Ce mai zumzet de rebel. Solomon tu eşti?” – hămăie Hector. Solomon era un purice isteţ şi un vechi prieten de a lui Hector:
– Eu sunt, cine să mai fie?!? Cam abătut eşti azi. Ce-ai păţit?, întreba Solomon.
– Cam soporific sunt în ultimele zile. Presupun că e avitaminoză, se explica Hector.
– Sopo… ce? Avi... ce? striga Solomon. Ai mânca mai mult şi mai des, poate aşa-i prinde la viaţă, că umbli ca o nălucă fără să ştii unde te duci.
– M-ai înțeles corect, zâmbi îngândurat Hector.
– M-ai înţelesss coreeeect, se răsti Solomon, ei bine mă duc să mă vad cu puricoaică de pe Roşcat să-mi mai fugăresc sângele prin vene. Tu să ai grija… am plecat, cu aceste cuvinte Solomon sălta sprinten de pe urechea lui Hector şi se dizolva în iarbă.
„Ce face oare Persicoasa?” se gândi Hector şi exact în aceeaşi clipă auzi un strănut:
– Hector, ca din clopoţei exclama Persicoasa, îmi place de Alice şi de Pisica din Cheshire, de Regină nu prea, iar Ducesa e hazlie.
– Ai citit carte lui Caroll pe care ţi-am recomandat-o?
– Daaaa, şi iepurele cred s-ar simţi mai bine fără ceas, dansând şi parca cântând în soare vorbea Persicoasa.
– Acest Caroll reprezintă oglinda timpului în care a trăit. Pe atunci au apărut diverse curente care au început să se joace cu realitatea raţională şi cu cea iraţională, cum ar fi surrealismul, psihanaliza, dada…
– Ia măi joc!, interveni neaşteptat Persicoasa, jocul unui i.
– Ce ai în vedere dulceaţă?, îmblânzind rebeliunea întreba Hector.
– Parca ar fi un meci de fotbal, iar mingea ar fi i-ul, care-i futbolit dintr-o poarta în alta, ba în poarta ştiinţelor, ba în poarta artelor, ba mai apare o alta poarta. Dar noi existăm ne cătând la faptul ca aveam ori nu acest i în noi. Nu suntem reali ori i-reali, suntem şi gata!!!
– Poate Caroll ne-a văzut?, cu o intonaţie meditativă mormăie Hector.
– Cu siguranţa a încercat să povestească despre noi echipei Raţionalilor, care l-au luat în derâdere luându-l de nebun. Noroc de copii, că ei sunt cei care ne ţin minte, apoi ne uită nu ştiu de ce, se întrista Persicoasa.
– Da, a scris o carte pe cinste, schimba tema Hector, îi plăceau tot felul de împletituri curioase ale sensului, de pildă ştii care i-a fost numele drept? Şi cum şi l-a camuflat de echipa Raţionalilor? Tot jucându-se.
– Chiar? Şi cum, şi cum?, sări de nerăbdare Persicoasa.
– Numele său de la naştere era Charles Lutwidge Dodgson. A omis Dodgson. Cunoscând cu iscusinţă limba latină şi-a latinizat numele, dacă mai ţii minte cum o făcea francezul cela, care era cu îndoiala.
– Cine? Descartes francezul şi Cartesius latinul, îşi aduse aminte Persicoasa.
– Exact! Aşa Charles Lutwidge a devenit în Carlous Ludovicus. Apoi a schimbând prenumele cu numele şi a ieşit Ludovicus Carlous, după aia a tradus tot asta în engleză şi a obţinut Luis Caroll.
– Frumosss, îmi place jocul, râse cu poftă Persicoasa.
– Eu cred că ne-a văzut ştii de ce?
– De ce?
– Tu ştii ce mărime ai? Mare ori mică?
– Nu ştiu flocosule?
– Elefantul e mai mare ca șoarecele?
– O daaa!
– Putem spune ca elefantul e mare?
– Mare, mare!
– Iar cum e elefantul, mai mare sau mai mic de cât Luna?
– Ca un șoarece!!!, exclama Persicoasa. Tot aşa cum Alice mâncase ciuperca şi se făcea ba mare, ba mica şi noi nu suntem nici mari, nici mici… noi suntem, concluziona fericită Persicoasa.
Se auzi un huruit de ţeavă ruginită:
– Mă zgârie maţele, n-am mâncat de câteva zile, ruşinos spuse Hector.
– Ciufulilă de ce nu mi-ai spus mai devreme, acum mergi cu minte şi cu mine să mâncăm îngheţată din păpădii, cred că s-a făcut deja.
Hector bucuros dădu din coadă…

Nu se poate spune cu siguranţă de unde a apărut. Se zvoneşte precum că n-a fost întotdeauna o felină, ci la început a fost un om zburător. La fel, în cazul acesta n-avem dovezi veridice care ar confirma acest lucru. Doar ştiţi cum sunt zvonurile şi ce scopuri pot avea.
Kiril e un motan dintr-o dimineaţă de vară de pe un acoperiş plin de antene, farmec, muşchi şi copăcei zămisliţi de un vânt hoinar dintr-o relaţia întâmplătoare c-o sakură. Având un ochi de culoare albastră şi altul de culoare aurie se uita mai treaz la lume. Are şi o expresie standard gândită cu mult tact, deoarece e plictisit să răspundă de fiecare dată de ce are ochii de diferită culoare: am un ochi pentru Soare şi altul pentru Lună. Oricum noaptea pupilele să măresc şi ambii ochi devin negri. Totuşi culoare predominantă a lui Kiril este cea albă. E învelit într-o blană ditamai pufoasă de un imaculat arctic aproape angelic. În comunicare cu lumea Kiril rămâne a fi bizar şi chiar obraznic; temător de fiinţe neinteresante spune la toţi că e cam surd şi îşi cere scuze anticipat. De fapt, ascultă doar ceea ce îi pare lui interesant. În orice caz Kiril se simte bine cu toţi pe lângă care se învârte, ori mai bine spus – se învârte pe lângă toţi cu care se simte bine.
Oalele de pe acoperişul vechi a lui Kiril alcătuiesc o stare de parcă te-ai afla în siguranţa unui basm despre o pădure de pini roşcaţi cu reuniuni pretenţioase de cetină. Kiril se bucură de poziţia privilegiată pe care o are pe acoperiş, datorită cerului mai aproape şi pământului mai departe.
Teiul bătrân pe nume Florin de pe lângă casa cu roşcatul acoperiş îl ajută pe Kiril să unească cerul şi pământul urcând şi coborând cu îndemânare de fiecare dată. Motanul nostru înnebuneşte de fiecare dată când Teiul Florin se dă în călduri. Ameţit se rostogoleşte printre flori cu o voluptate ce-i alina toate poftele metafizice… încolăcindu-se, apoi descolăcindu-se îi spuse cu bucurie sinceră Teiului Florin:
– E frumos atunci când înfloriţi, îmi daţi aripi, mă eliberați din cătuşele grele a rahatului ce-şi lasă putoarea prin toate colţurile acestui oraş.
– Anul trecut am înflorit cu toţii odată şi tot oraşul era impregnat cu o miresmă îmbătătoare, mai ales spre noapte şi dimineaţa devreme, îşi aduse aminte cu blândeţe Florin. Anul aceasta, însă, am înflorit pe rând. Am fost fiecare din capul său şi nu ne-am sincronizat. În schimb s-a ţinut mai mult mirosul, dar nu aşa de euforic cum a fost în an.
– Ştii ce Florine mai e o chestie care mă surprinde, rezemat vajnic în coadă Kiril îşi trase o limbă după cap şi apoi continua îngândurat, ceaiul din florile tale îmi pare cam ciudăţel. Nu din cauza gustului specific, ci din cauza conştiinţei că beau „acum” ultimul strop din primăvară şi-l beau nu din frunze, ci din flori.
– Să ştii tuu… ce gust are elicopterul teios venit de peste mii de kilometri încărcat cu istorioare şi aventuri lumeşti­, se entuziasma Florin, ahh dacă aşi avea îndeMÂNAre, aşi scrie o carte întreagă, dar ţin totul în mine fără să uit ceva.
– Eu pot citi, pot şi scrie, mrrrrr pot să te ajut să-ţi scrii prima ta carte, tot pe frunzele tale, Kiril inspirat se scarpină la ceafă, apoi continua parcă nedumerit, doar că cine o va citi. Aşi citi-o cu mare interes, dar vezi că eu o voi întipări după tine şi deja voi fi la curent cu toate întâmplările cărţii.
– Da, oamenii nu prea înțeleg limba noastră, se întrista Florin.
– Stai că pot vorbi cu câinii de pe Insulă, se revela Kiril.
– Adevăr grăieşti şi brazii ar fi curioşi să citească din ea, din prima mea carte, carte lui Florin Teiul. Păcat, însă, că această carte va rămâne necitită de oameni, se sensibiliza teiul.
– Florine, eu în locul tău n-aşi fi fost atât de pesimist, spuse Kiril cu o intonaţia unui consilier, ia uite câţi oamenii există şi chiar nici unul din aceste miliarde nu va putea descifra codul Teiului Florin? măcar unul se va găsi cu siguranţă.
– Ar putea fi şi aşa.
– Nu-ţi fă griji. Ne rămâne doar să facem cartea. Apoi eu împreună cu Hector o voi duce la biblioteca „Târgoveşte”, plănui Kiril.
– Dar, Kiril, oamenii mai citesc cărţi chiar şi în limba lor omenească?, cu speranţa că va fi combătut întreba cu îndoială Florin.
– Cum să-ţi spun copil bătrân ce eşti. Cam rar, dar mai citesc. Însă mă uimesc circumstanţele în care citesc unii din ei.
– Circumstanţe?
– Da, unii din ei au obiceiul şi plăcerea de a lectura în cada cu apă fierbinte, alţii un pe tronul WC-ului ajungând la comprehensiuni profunde; un nărav des întâlnit printre ei e să citească în transport: tren, tramvai, avion, troleibuz, autobuz, rutieră, cu alte cuvinte tot ce îi deplasează într-o direcţie.
– Şi pentru fiecare circumstanţă au o carte anume de citit?
– Da păi cum, şi fiecare carte în parte îşi are caracterul ei individual. Sunt cărţi neterminate, dar ţinute în minte; cărţi pe care le înveţi cu dea sila; pe care le înghiţi cu poftă; pe care le ascultaţi cu gura căscată. Mai sunt cărţi pe care înainte de a le citi execuţi un ritual anume, cum ar fi, de exemplu, că îţi aranjez ordonat locul în care vei face lectură…
– Kirile! îţi închipui să citeşti o carte doar în rutieră, exclama vesel Florin. Cartea rutierii.
– Iar cartea ta de care va fi Florine?
– Cartea lui Florin Teiul nu va avea nici început, nici sfârşit şi nu-şi va pierde din sens dacă va fi deschisă întâmplător la orice pagină.
– Mrrrrrrrrrr, interrrrrrrrrrresant şi unde te gândeşte că lumea o va citi?
– Desigur sub un tei!!! Kirile hai să scriem cartea că nu mai pot răbda izbucnesc ca din vulcan întâmplările seculare…
Kiril apuca delicat cu două gheare o creanga de a lui Florin stilizată după un condei o linse şi se apucă de lucru… bătu o adiere de un vânt hoinar şi sute de helicoptere de pe Florin Teiul îşi luau zborul.

Îndrăgită de ploaie şi cuprinsă de vânt Persicoasa s-a pomenit pe ne prins de veste în adăpostul sub-bradului în care trăia Hector. Bucuros de un oaspete neaşteptat, dar atât de drăguţ, Hector îi oferea balansoarul bunelului Bonifacius lângă cămin în care trosneau nişte coji de nuci. Emoţionat a luat coiful străbunului său Friedrich, la scos pe geam, a aşteptat până când s-a umplut cu apă din cer şi la pus pe foc. Imediat Persicoasa a simţit un val de căldură ce emana această casă, care i se părea atât de natală. Hector a coborât în pivniţă. Un miros de tescovină se aburea de sub-pământ. S-a întors c-un borcan pe care scria Lapte integral condensat cu Zahar şi o cutie violetă. Apa deja începu să facă bulbuci. Hector a scos din dulap două jumătăţi de nucă de cocos a turnat apă clocotindă în fiecare. Nerăbdător a deschis cutia, s-a întors pofticios la Persicoasa şi a exclamat: E bun!!! Oamenii o numesc cacao, îţi dă viaţă, e de la moşul meu din Columbia. Apoi a pus câte două lingurițe de lapte şi câte una de cacao în fiecare jumătate de cocos. S-a aşezat în faţa Persicoasei şi i-a întins satisfăcut jumătate ei de cacao.
– Bine că am fost prin preajma insulei atunci când începu ploaia, m-am udat din cap până picioare. Păcat că nu mi-am luat şamponul cu mine să fac un duş pe drum – râdea Persicoasa.
– Ai păr frumos, remarca amabil Hector, cu ce-l speli?
– Cu şampon din rouă şi nouri.
– Şi ce pe piele catifelată, te ungi cu vreo cremă anume? curios se linse pe bot Hector.
– Rouă şi nouri, rânji Persicoasa.
Hector sorbi îngândurat din cocos apoi se întreba parcă în gând, dar cu voce gravă şi răguşită: Ce fac oamenii ăștia cu mintea lor?
– Ce are în vedere ciufulitul meu de Hector?
– Uite deseori trec pe lângă nişte vitrine de după insulă şi mă opresc să vad ce e mai nou în lume. Găsesc un televizor mai mare mă aşez comod în faţa lui, ciulesc urechile şi îmi limpezesc ochii ca să prind mai multe noutăţi. Din păcate nu întotdeauna prind noutăţile că oamenii ăştia se uită la ele la un alt timp fix. Şi din această pricină după inerţie stau şi mă holbez la publicităţi.
– Ce înseamnă publicitate şi ce legătura au toate astea cu ploaia de afară? distrată şi nedumerită întreba Persicoasa.
– Publicitatea se întâmplă atunci când azi de tine ştiu că eşti frumoasă asemenea unei raze senine doar potlogarul de Roşcat şi nobilul de Grue, ceilalţi din lume nici măcar nu bănuiesc că exişti; iar mâine te faci cunoscută pentru toţi, toţi, toţi cu ajutorul cutiilor magice la care toţi, toţi, toţi se uite .
– De ce aşi avea nevoie să mă ştie toţi?
– Pentru că eşti frumoasă şi dacă pe lângă asta mai inventezi şi o rețetă a frumuseţii tale cum ar fi de exemplu o cremă de vândut, vei putea ajunge departe în lumea oamenilor!
– Mă simt bine aici bând cacao lângă tine, n-am nevoie de oameni.
– Ştiu dragă, însă mă minunează această lume ciudată a oamenilor.
– De ce ciufulici? spune-mi.
– Vezi că ei se lasă convinşi de aceste publicităţi. Cumpără creme care fac pielea catifelată, netedă, tânără înlăturând toate ridurile. Păi, nu ştiu dacă e aşa, altceva mă minunează. Pe lângă asta mai este şi o sumedenie de tipuri specifice cremei pentru diferite părţi ale corpului.
– Adică, ce vrei să spui Hector? Se lăsa intrigată Persicoasa.
– Exista cremă pentru mâini, după aia pentru faţă, picioare, genunchi, coate, buric şi mai jos de buric şi chiar pentru de după urechi….
– Uhum şi care-i problema?
– Chiar nu observi? De fapt, dacă nu te-ai folosit niciodată n-ai de unde să ştii – rânji dulce Hector. Păi tot cu mâinile se dau pe faţă, pe picioare, pe genunchi, pe coate, pe buric şi mai jos de buric, pe de după urechi….
Simultan izbucniră în hohote ambii ţinându-se de burtă.
Apoi calmându-se Hector continua: mai au şi creme pe diferite categorii de vârste, adică dacă eu acum am 34 şi folosesc o cremă pentru vârstele cuprinse între 50 şi 70 voi deveni mai bătrân?
– Nu ştiu ciufulici, nu vreau să îmbătrâneşti.
– Cine ştie – iar îngândurat Hector – poate chiar sunt destinate anume pentru asta, însă nu-mi vine să cred. Cum au trăit mii de ani fără cremă pentru buric şi acum nu pot trăi fără ea. Stranii sunt aceşti oameni. Am impresia că odată ce se desfragmentează crema până de după ureche apar mai multe şanse pentru a fi cumpărată… poate aşa se explică treaba asta.
– Nu mai ştiu… Hector mai vreau cacao.
Hector se grăbi să facă încă o partidă de cacao, iar Persicoasa urmărea cu atenţie pe geam figurile descălţate în ploaie.

Există o insulă care adăposteşte cordial un grup de câini. Să-i spunem Insula Câinilor.
Această insulă se află chiar în mijlocul vălmăşagului ordonat de oameni. Fiind chiar sub nasul drumeţilor rămâne a fi trecută cu vederea. Ciudat, însă, chiar puţini o observă. Asemenea punctului din mijlocul vârtejului în care se poate auzi o linişte mortală şi despre care vorbesc yoginii.
Nu se mai ţine minte cum şi când câinii au dat buzna peste această insulă, însă se ştie că până la ei aici a existat o civilizaţie dintr-un trecut în-trecut. Stonehenge-ul, adică piatra de lângă brad, este o dovadă vădită a faptului că insula se prezenta ca un loc ocult în care fiinţele uitate din-trecut aduceau ofrande zeităţilor sale. Cu toate acestea câinii s-au adaptat destul de uşor. Ar exista o constituţie a insulei, dacă aceşti câini ar şti că există legi. În fine, cine ştie poate ar exista un set de principii canine, însă vreau să cred că nu sunt dure (dura lex set lex:).
În orice caz Insula Câinilor este perfectă. De ce?!? Păi are o formă rotundă, iar noi ştim că rotundul sferei este determinat de o mişcare circulară, care este veşnică şi deci perfectă :D. Flora şi fauna de pe insulă nu este atât de variată în specii de oamenii şi păsări. Mai pășește din când în când un nebun de om pe insulă şi mai lasă nişte mâncare pentru câini, ca mai apoi să se arate câţiva cioroi întristaţi că nu vor trăi trei sute de ani şi să mai ciugulească din ce mai este.
Deşi câinii se confruntă cu toate cele patru anotimpuri, insula rămâne să fie verde an împrejur din cauza unor conifere care emană un fel de miros emfatic neîntrerupt. Pe la periferiile insulei se întâlnesc un fel de adăposturi naturale care sunt de folos atât pe vijelie, cât şi pe arşiţă, e vorba de fapt de nişte brazi decorativi care cresc în lăţime la suprafaţa solului, astfel construind un imens sistem dedalic, aşa încât nimerind în el te vei simţi totodată panicat şi-n siguranţă.
Câinii trăiesc paşnic, se înmulţesc productiv, în pofida acestui fapt pe insulă nu există probleme demografice. Întotdeauna există un număr critic de câini. Nu toţi rămân fideli insulei. În cadrul comunităţii insulare nu este o ierarhie prestabilită după criteriul sanguin al unei specii de elită. Deşi rămân conştienţi că sunt câini nu pot declara prompt că fac parte dintr-o specie anumită şi din cauza asta se complac în ideea ca sunt Câini. La fel se întâmplă şi cu oamenii care de ştiut ştiu că sunt Oameni, însă atunci când încearcă să găsească o arteră pură a originii şi identităţii sale îşi dau seama de complexitatea împletiturilor de gene şi culturi. Cu toate că şi ei se conglomerează în comunităţi, care la rândul lor îşi au câte o insulă pe care o numesc stat şi care le clarifică oarecum un substrat cert al trecutului provenienței sale.
În aşa fel pe insulă putem întâlni o diversitate mare de urechi clăpăuge şi pleoştite sau solide şi severe; vederi de culoare căpruie, verde, portocalie, albastră… pe jumătate vederi sau chiar nevederi; nări sexoase şi umede sau fioroase şi uscate; blăni ciufulite şi zdrențuroase sau coafate şi date cu gel; labe – câte patru şchiopătând sau câte trei sănătoase; cozi tăiate cu toporul sau cozi cârlionţate chipeş într-un revolver; lătrat cântat sau lătrat înjurat; urlat; dimensiuni mari sau mai puţin dimesiuni, cu alte cuvinte creativitatea diversităţii de pe insulă este nemărginită.
Nu demult, acum aproape şapte ani în urmă, se oprise brusc un automobil roşu lângă insulă. Ceea ce era foarte straniu pentru mersul normal al lucrurilor. De obicei mașinile încunjurau leneş şi indiferent peticul de pământ al câinilor. Însă, în acea dimineaţă, era ora 05.08, s-a oprit un automobil din care a ieşit o domnişoară împânzind mirosuri dulci cu stofa ei larg fluturândă ce-i îmbrăţişa întreg corpul. Deschizând portbagajul îndată începu să înjure ca şi-a rupt unghia, totodată mirosul se preschimba într-o duhoare. Calmându-se şi-a schimbat mirosul, acum mirosea a ger, şi apoi a scos o cutie pe care a lăsat-o lângă Stonehenge-ul de pe lângă brad. S-a aşezat în maşină a pornit motorul. A aşteptat câteva minute, începu să miroase din nou a dulce – pleca.
Roşcatul din sub-bradul patru sfiindu-se îşi apropia curios nările de cutie, apoi zări că e ceva scris pe ea. Punându-și monoclul pe ochiul stâng a putut desluşi sensul cuvintelor de pe cutie: produs expirat.
Între timp se apropiase şi Hector. Bucuros că vor avea parte de o surpriză gustoasă deschidea în graba cutia. Deveni într-o clipă mirat, indignat şi nedumerit. În cutie se află un câine alb cu o pată neagră pe frunte. Hector exclamase: Imposibil!!!, apoi calm: al pompierilor simbol este din Londra ceţoasă de peste mări, e din sângele nobil al Dalmaţianului. Hector era un câine vagabond, dar citit. Ocolea deseori pe lingă biblioteca „Târgoveşte” când ieşea din insulă.
Aşa începuse viaţa unui moft trecut pe Insula Câinilor.
Pata neagră de pe fruntea dalmaţianului era de forma unui craniu de câine. De la asta, mai ales în clipele crepusculare a zilei, dalmaţianul părea să aibă două capuri, unul alb şi altul negru. Din pricina acestor iluzii Hector îl botezase Cerber. Ei şi ce dacă Cerber-ul grecesc avea trei capete, al nostru două are, în schimb e pătat şi bun la inimă – se argumenta Hector. Într-adevăr moştenind sânge de aristocrat Cerber înduioşa semenii de pe insulă cu o simplitatea sinceră şi caldă, cu care te lăsai deprins foarte repede. Aşa că Cerber n-avuse probleme cu integrarea în uniunea câinilor insulari. Oricum istoria lui Cerber este tristă pentru-că a fost cuprins atât de un moment de trădare indolentă şi dureroasă, cât şi de un moment în care fidelitatea devenise sensul vieţii sale.
Cerber ieşea totuşi în evidenţă printr-o anumită faptă de neînţeles pentru ceilalţi câini de pe insulă născuţi fără om alături. Fixul lui Cerber se manifesta atunci când pe lângă insulă trecea un automobil de culoare roşie (roşu pentru oameni – cu siguranţa perceput altfel de câini). Momentan îi apărea în mintea mirosul dulce, vocea piţigăiată atât de drăgălaşă şi natală lui, scărpinarea de după urechea… în aceeași clipă Cerber cu ochii umezi de bucurie o lua la sănătoasa după maşina roşie. Delirând cu viteză după roşul aprins se izbea deodată de amară conştiinţă că nu este ea cea care miroase a un dulce. Cu timpul devenise obsedat de culoarea roşie a mașinilor ce înconjurau insula şi nu rata nici o ocazie să alerge după vreo una în speranţa… regăsirii.
Aşa s-au scurs şapte ani şi Cerber tot se mai fugărea după roşieticele holbate de pe lângă insulă. Apăruse însă o problemă. Cerber înecat de amărăciunea despărțirii de rostul vieţii sale, a găsit soluţia, fără să vrea, în uitare. Nu mai ştia de ce aleargă după roşul automobilelor, îi părea, în orice caz firesc ceea ce făcea.
Ieri Cerber a fost călcat de o maşină roşie… îndată după asta în oraş începu să miroase a primăvară…
Nu mor câinii când vrea omul…

Indiferenţa cu care sunt călcate de trecători devine a fi uimitoare atunci când realizezi faptul că sunt pretutindeni aproape de om, conglomerate pe drumurile acestuia. Deşi multe la număr, sunt inofensive şi din acest motiv aproape nimeni nu le observă. Mai mult ca atât, dacă nimeresc în văzul cuiva, acesta nici măcar nu se întreabă: „ce-o fi asta?”. Paradoxul situaţiei în care se află aceste pătate este alimentat nu doar de ignoranţa drumeţului, ci şi de faptul că tot drumeţul este acel care le dă naştere printr-o scuipătură eliberatoare. Lepădate pe jos rămân să se metamorfozeze în urma unor călcări indolente. Întinse pe asfalt ele reprezintă nişte memorii de moment sau de mai multe momente a omului în care au fost. De parcă ar avea două vieţi: o viaţă interioară şi una exterioară. Viaţa din afară e mai durabilă dacă începe iarna, deoarece iarna este anotimpul lor preferat în care se simt cel mai bine, adică integru. În pofida acestor fapte totuşi viaţa din interior era mai cu sens, mai cu voluptate, mai cu dragoste… Vara odată cu căldurile dogoritoare aduce cu sine şi un fel de împăcare cu universul şi de aceea aceste trei luni sunt mai deosebite pentru ele. Sunt împrăştiate prin lume, care şi unde, bucăţică cu bucăţică. Cine pe-o talpă de damă cu miros de prăsade dulci, cine pe adorabilii levi's® a unui tânăr atent în situaţii delicate, cine pe o roată mai mare sau mai mică... unde şi cine. Cu alte cuvinte e grea soarta unei gume de mestecat. Însă astfel de lucruri nu se întâmplă doar cu gumele scuipate pe asfalt, care apoi lipite de el alcătuiesc constelaţii întregi pe de sub noi, dar şi alte lucruri cum ar fi, de exemplu, să trăieşti lângă cineva şi să nu-l observi barem că „este”, sau să treci cu vederea peste anumite fenomene simple, dar minunate. Ar fi o soluţie dacă s-ar descoperi o nouă profesie: dezlipitorul de gume. Cred că în aceste caz se vor rezolva mai multe dificultăţi; poate aşa bubble gum-rile vor fi în sfârșit observate constituind centru atenţiei unui anumit grup de oameni. Oricum dacă vor dispărea, trotuarele se vor lipsi de un specific farmec ornamental, asemenea unui jaguar fără pete. Atrăgând atenţia atât de necesară unor lucruri lăsate cu vedere (nu vorbesc doar despre gume), le faci să dispară. Straniu, dacă vrei să atragi atenţia cuiva asupra unui fenomen observat de tine, atunci mai bine e să n-o faci şi să-l laşi pe celălalt la fel să-l descoperi singur. Şi uneori dacă vrei sa-l ajuţi pe cineva e mai bine să taci.
PS: acum recent văzusem o bunicuţă cocoţată pe o scară lângă o vitrină care dezlipea stele de pe steclele acesteia :D

Omul măgar ştie sigur din care scârtă de paie se va înfrupta.