Andrei Perciun

Secretary

2011-08-01T03:59:00.051+03:00

S-a pomenit străpuns de o mulțime de gânduri care țâșneau în minte asemenea unor artificii ce îi aminteau că ar trebuie să le acorde premeditat fiecărui în parte mai mult timp. În zadar a încercat să folosească cârligul cârjei să le anine și să le facă apoi un interogatoriu cu scopul de a descoperi de unde vin și unde se duc. Mintea lui Jakob era împotmolită de vântul care-i muta gândurile dintr-un loc în altul. Consemnat cu această stare, rezemat în cârjă Jakob constatase că vara se apropie de sfârșitul ei îmbelșugat. Greierii îi dădeau zor din muzicuță ce era acompaniată de o altă melodie care îi gâdilea vârful cozii lui Jakob. „Prea multe gânduri omenești pentru un șobolan” – se gândi Jakob.

Intermitent îi apărea o amintirea despre filmul Secretary (http://www.imdb.com/title/tt0274812/) recomandat de prietenul său destins și iubitor de pește Hose Pablo. „Un film blajin care poate mai bine decât celelalte spectacole REC. ordonează subiectul limitei. De ce acest gen de activitate REC. este atât de atractiv?” – se întreba Jakob. „Limita – ea este ușor depășită într-un spectacol REC. Simularea acestei depășiri îl face pe vizionar să devină ceea ce niciodată nu va deveni. E chiar așa, odată ce în ultimul timp tematica supereroilor este preluată de un nou val al efectelor 3D.”

Jakob își răsuci cu coada sa muzicală mustața în urechea dreaptă, care îi țiuia de gravitatea fizicilor care au pornit collideru în mințile oamenilor naivi de serioși: „Mdaa un supererou nu va putea supraviețui în cotidianul de unde îl urmărim cu admirație.” Jakob se gândea în continuare la limită și cumințenia de a n-o depăși. „Orice film scoate în evidență regula depășirii, în caz contrar e sortit eșecului. Într-adevăr conținutul dezgolește pulpa atunci când răsucește jaluzelele până după geam. REC.-ul încalcă normalitatea exagerând-o. Această formulă explică arta, a cărei scop este de a prezenta alte lumi posibile mai bune sau mai nebune. REC.-ul nu-ți interzice și nici nu te pedepsește. Suntem triști că putem și suferim și mai tare din frică.”

Jakob observase că a agățat atenția unui greier, în așa fel nu mai nara lui însuși. Grație acestui fapt Jakob simți un Michelangelo Antonioni în sânge, impuls din care a schițat un scenariu c-o dovadă de întâmplare a depășirii: „Uite într-o zi lași o fată să intre prima în micro-busul 115. În timp ce ea se așează scoți 50 de lei din buzunar și-i întinzi șoferului. Fata transmite și ea 50 de leii ei, la care șoferul bolmojește ceva indignat. Te așezi după domnișoara cu pricina, iar șoferul îți transmite 47 de lei rest, pe care fata le ia neurmărind consecutivitatea întinderii leilor de 50. Apoi șoferul transmite o bancnotă de 50 de lei însoțind gestul cu enunțul că nu are de unde, așa că altă dată. Servil reiei 50 de lei și mergi mai departe. Este o depășire a regulii sau regulă pur și simplu nu există în astfel de cazuri; ce să faci?, să ieși sau rămâi?”

Jakob a surâs – „Ce caz ciudat.” A închis ochii de cenușă și șopti de parcă ar vrea să rețină ceea ce zice. Șoptea că poți avea iluzia depășirii, ceea ce tot nu-i rău, atunci când nu există nici regulă și nici limită.

„De unde atunci vine sentimentul de depășire? – din deprinderea că e regulă în tot ce faci și din această cauză atribui și lipsei de regulă, adică neregulii o regulă și o limită.”

Ceasul lui Jakob arata un timp cu care el nu era de acord, picura cu ploaie și Secretary iar i-a apărut în față: „Secretara nu face minuni, ea nu-ți tratează suferințele… ea doar îți dactilografiază greșit frica de regula care se va limita până aici.”

weg

2011-06-08T22:32:00.009+03:00

Știi cum e atunci când nimic nu mai contează? Ori contează sună prea tare, când nu te mai împiedici pe calea pe care te îndrepți… aștept să-mi spui că sunt optimist și că direcția și calea nu sunt pentru-că sunt abstracte. Cred că dacă vom iniția o discuție despre asta vom ajunge în subordonările logicii și incluziunilor de tipul unul-ui care e bi- sau multi-aspectual.

Calea există – poți să renunți la ea sau s-o numește cum îți place, însă ea există și tu mergi pe ea.

Am pornit să-ți spun ca sunt o mulțime de lucruri care te sustrag și care la un moment dat nu că dispar, dar nu mai contează.

Mă întrebi ce-i cu direcția. Da, sunt de acord cu ceea ce spui. Cum n-ar fi calea nu-ți generează direcție… sau îți generează? Dacă merg, știu de unde am venit, vin din fața spatelui și merg în fața feții.

Finalitatea? Când voi ajunge o voi descoperi. Iar mă numești optimist. Nu, nu sunt sigur că voi ajunge. Nu sunt sigur de nimic, în afara de certitudinea că nimic nu mai contează decât unde și pe unde mă îndrept.

Mă numești câine care se fugărește după propria coadă. Ași fi un biet vagabond. Uneori nu se mai întrezărește lumină în cale și merg pe umbra ei. Nu mă rătăcesc. N-o iau pe altă cale. Fiecare pas pe care îl fac îmi pavează calea. Îmi spui că pașii ar fi dirijați de cineva. Da, sunt controlați de cale, iar calea de mine. Eu sunt calea. Sună absurd, știu, dar nici nu încerc să fiu prea rațional.

Îți scriu toate acestea stând pe o bancă sub un nuc. Mă bate vântul în spate, îmi amintește că trebuie să merg. Mă duc. O să ne vedem la o altă răscruce.

L'oignon

2011-05-20T00:32:00.006+03:00

Să-ți scriu așa ca să-ți fie interesant.

Crezi că incoruptibil ții sufletul atunci când aspiri să fii consecvent în ceea ce faci și nu te lași dus de vreun șir de încărcături de orice valență. Ești vertical ca o ceapă și știi câteva paradigme despre cum trebuie să fii liber și ești mândru de tine că știi să le realizezi sau știi cum să nu le realizezi, apoi să te întristezi, să-ți dai seama că-i absurd, să te enervezi și să găsești Graalul. Consumi tot ce-ți pică sub mână, ochi sau ureche ești în căutare pentru că exiști, iar toți care există nu sunt integre o știi de când aveai 13 ani, de atunci când ai luat briceagul în mână să nu te tai, ci să-ți berbecești prematur ceea ce trebuie firesc să-ți crească. De mii de ori de îndrăgostești de o unică. Și iar te confrunți cu alegerea a ceea ce știi despre cum trebuie să fii c-o unică: niciodată, ori pentru totdeauna, al treilea element este exclus. Mare logician mai ești. Ai și tu o morală pe care o încalci, însă încălcarea tot e o parte din morală. Vociferezi din alte graiuri, adori să te asculți singur pe tine, chiar uneori adori când ții greață de tine că așa-i – asta te face integru. Revelez că nu ești singur, deși ai vrea, dar nu poți că ții frică să rămâi singur, și devii profetul din care se nasc diferite stiluri de trai. Altruistule! Nu pot să-ți găsesc locul că sunt lângă tine, sunt ca tine și te-ași califica tot cu vreo valoare care te-ar impresiona și ți-ar demonstra că viața este așa cum se spune într-o concepția pe care o știi.

Nu ai o singură pereche de ochelari, mai ai și lentile, și monoclu, și binoclu, și microscop, și telescop, și periscop – ești vertical ca o ceapă. Trâmbițezi pudoare, mă deprind cu asta, nici nu te mai observ, mi-ai scos ochii. Mulțumesc.

Vorba lui Aristotel

2011-03-28T19:02:00.001+03:00

Dumnezeu dă cu zarurile nu cu bățul.

NF

2011-03-25T12:01:00.001+02:00

Citesc despre neființă la greci, sunt, așa de aporetic îs.

adevărul în borcan

2010-12-09T19:59:00.007+02:00

O să-mi strâng unghiile care adună amintiri și cresc. O să le pun într-un borcan să nu te uit. O să-mi număr pașii cu care mă duceam la și veneam de la tine. Voi învăța cuvinte și limbi cu care o să te povestesc. O să-mi las perciuni – să ai cărări pe unde să ajungi în mintea-mi. Și „dacă pleci în San Francisco” vântul îmi va zbura mirosu-ți de mirare pe care tot o să-l prind într-un borcan. Inginerii mulțimilor vor strădui să se alieze cu tine, apoi să-ți repete ordinea, voi fugi de ei. Voi înnebuni și îmi voi pierde mintea ca să-ți prind în-sinele într-un borcan. Voi avea o cămară plină cu borcane care îți va conserva făptura. Mă voi întreba atunci: de ce tot m-am trudit să te păstrez dacă îți este proprie veșnicia? Voi ști că e doar un gând retoric, apoi mă voi duce după alte borcane pentru tine.

Lumea printr-o talpă de înger (scrisori lui capitoșca)

2010-10-30T13:05:00.007+03:00

Acordeon, Buzdugan și Armonica se întâlneau în fiecare dimineață în tramvaiul numărul 17. Acordeon pleca la Ministerul Bucuriilor unde lucra contabil, Buzdugan se ducea la Studioul de Balet al Tinerilor Talente, acolo el ocupa funcția de ștergător de oglinzi de gradul trei, iar Armonica se îndrepta spre Florărie unde distribuia mirosuri și culori pentru fiecare om, ocazie și floare.

Geamurile tramvaiului matinal din după joia asta erau împodobite cu geroasele ornamente ale generosului spirit al fulgilor. Armonica lăsa urme de picioare pe geamul înghețat; într-un fel asemănător gestului ștampilării făcea să apară o talpă, după asta cu arătătorul digitaliza cinci degețele ca în final să se ivească pe suprafața gerosului ornament urmele îngerilor din preajmă.

Armonica se gândea că lumea printr-o urmă lăsată de înger arată diferit de acea lume cu care s-a obișnuit. Lumea din talpă nu e mai frumoasă, nici mai bună, nici mai luminoasă și nici mai gustoasă… e altfel, diferită și neobișnuită.

Ferestrele tramvaiului, se gândi în continuare Acordeon, la fel sunt niște urme ale îngerilor care ne arată lumea altfel. Atârnată pe mânerele circulare ale siguranței ființa lui Acordeon își stăpânea pornirea de a se contopi cu mișcările lente, de leagăn ale tramvaiului.

Între stații interveni atent și Buzdugan cu o întrebare care decela putințele noastre de receptare a ceea ce ni se arată prin talpă sau geam.

Ochii sunt și ei urme de îngeri – armonios se bucura Armonica de întrebarea academica a lui Buzdugan.

Acordeon acordându-și nedumerirea își închise ochiul stâng și apoi același lucru îl făcuse și ochiul drept ca să înțeleagă poziția ochilor față de lume.

Buzdugan tremurător exclama în gând că lumea nu este văzută cu ochii, că aceștia sunt niște clame ce ne leagă cu lumea.

După acest gând declarativ a lui Buzdugan, Acordeon și-a deschis ochii și s-a gândit că ei acordă lumea pentru el.

Încântător Buzdugan își scoase luleaua buzduganică din buzunar, dar imediat o puse la loc amintindu-și că e în transport public. Apoi șopti fără voce doar cu buzele că totul devine într-o legătură continuă ca să fie în lume.

La o oprire tramvaiul a încercat să-l fure pe Acordeon din siguranța inelarilor. Acordeon însă își prinse bine gândul de inelari, Observând acest lucru Armonica se gândi că tramvaiul numărul 17 care îi aduce în fiecare după noapte la lucru e și el o legătură cu dimprejurul; totul în lume ca să fie - se leagă și se intermediază de ceva sau de cineva.

Buzdugan făcuse o mimă grav-meditativa, caraghioasă un pic, și se opri la ideea că ceea ce nu are nevoie de mediere se află în interiorul nostru, dar și aici ne pomenim intermediați de noi înșine. Reiese că nu poți Fi cu adevărat fără să fii legat de ceva/cineva care să-ți confirme ființa, chiar dacă confirmare vine din partea propriei ființe.

Armonica clipi și într-o clipă exclama cu voce răsunătoare că nu putem vorbi despre ochi frumoși, ci numai de priviri frumoase; ochii sunt niște urme de îngeri care au plecat în noi să-și caute aripele!!!

ȘOFERUL DE TAXI (scrisori lui capitoșca)

2010-10-30T13:01:00.003+03:00

Se obișnuiește ca cele mai neobișnuite locuri în care interacționează oamenii sunt locurile de unde ei pleacă sau sosesc. De cele mai multe ori lumea interacționează ambiați de o nepasată sinceritate în locurile din care pleacă, sau în care sosesc, sau în care merg. Se ciocnesc între ei asemenea haoticilor electroni dintr-un atom de drumuri. Mai puțin și chiar defel au valoare statutul, numele, culoarea, apartenența, genul… omului care îți comunică un mesaj e la fel de indolent ca și astrul fără care n-ar fi posibilă viața pe pământ.

Comunicarea devine mai eficientă, deoarece e scutită de orice zgomot social, economic, cultural, politic care în viața deprinsă îți garantează o continuitate de cunoștințe despre cine ești, ce faci, unde trebuie să ajungi ca să rămâi în siguranță. Dispar tot felul de filtre care te ajută să-i definești și apoi să-i etichetez pe oamenii cu care între în contact. În consecință te alegi cu o sistematizare a diferitor categorii umane încăpute în limitele tiparelor care îți fac traiul mai ușor.

Aici în locurile de rămas bun, de drum bun și de bun venit te uiți la omul necunoscut ca la un dat și-l primești așa cum este.

O relație sinceră de scurtă durată – scurtă din cauza că este sinceră, sinceră din cauza că e scurtă.

Știi că poți să-i spui ce te doare și să-i nu-i rostești numele, că omul va dispărea cu greutatea gândurilor pe care i le-ai spus. Alteori nu-i spui nimic grav, pur și simplu discuți și asta îți aduce o bună dispoziție.

Te așezi pe scaunul din urmă a taxiului. Te-ai pomenit în taxi din cauza că e prea târziu sau e prea devreme. Achipui cu ochii întredeschiși silueta șoferului și-i spui unde să meargă.

El spune că va fi o vreme caldă și tu îi confirmi că întra-adevăr va fi o zi senină mâine sau deja azi. Te uiți pe geam și te izbește într-o liniște calmă… șoferul îți povestește că DACIA e mai trainică ca CHEVROLETUL ista.

Ajuns îi întinzi socoteala și îi urez numai bine. Ridici scările și nici măcar nu-ți pui problema cum arata omul care te-a adus acasă și cu care ai discutat tot drumul.

2010-10-28T19:51:00.009+03:00

Nume: Perciun;

Prenume: Andrei; Patronimic: Anatol; Data / luna / anul naşterii: 26/04/1982; e-mail: undreaperciun@gmail.com; Studii: 2005 – 2008: Studii de doctorat în cadrul Institutului de Filosofie, Sociologie şi Ştiinţe Politice al AŞM, specialitatea istoria filosofiei. 2004 – 2005: Studii de master, Universitatea de Stat Moldova, facultatea Asistenţă socială, Sociologie şi Filosofie, specialitatea Filosofie, Pluralitatea imaginii conceptuale a comunicării interculturale. 1999 – 2004: Licență în filosofie, Facultatea de Asistenţă socială, Sociologie şi Filosofie, Universitatea de Stat Moldova, Modele pragmatico-teoretice ale conceptualizării lumii. Aplicaţii asupra identităţii axiologico-cognitive a omului în societatea contemporană”. 2002 – 2004: Colegiului Invizibil Moldova, laboratorul Filosofie, Antropologie, Culturologie. 2001 – 2004: Licență: măiestrie actoricească şi regie, teatrul dramatic studenţesc „Dialog”, Facultate de Arte Frumoase, USM. Experienţă de muncă: 2006 – prezent: lector, Catedra Relații Internaționale și Politologie, ULIM; 2004 – prezent: cercetător științific, Sectorul de Filosofie, Institutul de Istoria, Stat şi Drept al AŞM. Limbi străine: Româna – maternă; Engleza – mediu; Franceza – fluent; Rusa – fluent. Interese: psihologie organizaţională, managementul resurselor umane, limbi străine, lectură, arta, foto, baschet.

Despre vânt cu Capitoșca

2010-06-28T01:12:00.003+03:00

De ce îmi place vântul?, mai bine zis de ce îmi place să ascult vântul, cum el bate sau suflă? Mă gândesc că este o întrebare retorică, cum să nu-ți placă vântul, vântul place la toți. Dar dacă voi face o gradualitate a vântului unde el va plăcea mai mult sau mai puțin. Nu, mai bine o să enumer câteva împrejurări de stări în care vântul mă învăluie. Simplu – observ vântul și din înăuntru și din afară. Afară sunt expus și interacționez direct cu-vântul și sunt liber. El mă desprinde, îmi coase aripi și mă zboară la tine deasupra cerului, iar mai sus ca cerul poate fi doar cerul. Înăuntru are două nivele: unul afară, dar tot înăuntru, al doilea profund înăuntru. Afară înăuntru se întâmplă atunci când stau întins și e liniște că-i noapte, iar după geam vântul vorbește cu copacii. Participând pasiv la acest dialog mă apucă o neliniște și totodată o liniște ce-mi aduce plăcere, că sunt în siguranță, sunt după geam. Impunătorul dialog nu va pătrunde în casă să-mi coase aripi, să ajung la tine. E o stare care se poate compara cu o contemplare. Oricum ajung la tine și din înăuntru cu celălalt nivel al profundului, adică al suflului, al sufletului. Ori nu mai e nevoie să ajung nicăieri, că sunt la tine în mine – am ajuns. Și vântul e suflet. Și cine știe unde va ajunge… Îmi place vântul.

în lift

2010-06-22T13:00:00.006+03:00

- despre ce taci?

- despre ceea ce nu vorbesc, despre tine.

- niciodată, nimeni n-a tacut despre mine.

- nu mai pot să tac fără tine...

- cântă mai bine ceva despre mine.

cel ce ratacește e chiar cel ce s-a regăsit

2010-05-30T13:28:00.003+03:00

oamnenii locului sunt aparați de oamenii ne-locului.

frontiera frontierei este întotdeuana vidă.

21.05

2010-05-21T11:02:00.005+03:00

am să vin la tine cu o nucă. ai să vii la mine cu o carte. vom sparge nuca cu pagina şapte.

am să-ţi scriu câte un rând din gând în gând. ai să citeşti fără să ştii pe unde mai sunt.

ai să ai răbdare, n-am să am răbdare ne vom vedea pe un drum fără cărare.

am să trec cu o carte în mână, ai să crezi că nu am nuca cu mine.

am să te ajung din urmă să-ţi dau o carte fără pagina şapte.

The Jakob Rat: about office 3 0 6 between WC and Accounting...

2009-04-16T22:21:00.014+03:00

Se spune că acel a cui nume nu este ştiut de moarte riscă să trăiască veşnic. Ne fiind înregistrat de Nefiinţă nu mai este reciclat pe axele trecătorului. Ne fiind schiţat de la un început spre un sfârşit timpul preia valoarea unui „este” – ca un prezent neterminat în trecut şi ne venit din viitor.
Jakob Şobolanul nu mai ţine minte de când e. Scutură vechime, scobeşte sfârșituri incomplete şi naşteri neterminate, scuipă aiciuri grabnice, rămâne amorţit pentru dicotomiile atribuite existenței, acele care îţi fac viaţa mai simplă şi mai inteligibilă.
Nimeni nu-i poate confirma o dată, nici măcar aproximativă, în care ar fi deschis ochiul negru ca să vadă lumina zilei. Făcând parte din Comunitatea Suburbană ca membru de onoare era proslăvit în fiecare an. Cu toate acestea bătrânul Jakob rămânea abandonat în singurătatea sa, deoarece era de multe ori absent de tot ce se întâmpla pe la acelea şedinţe. Firesc e că rămânea să fie singur, însă asta defel nu-l supăra, niciodată nu s-a plictisit singur. E greu de spus dacă era nebun ori lucid, în orice caz avea de toate câte oleacă. Nimeni nu-i putea explica longevitatea, el zicea că n-o înţelege cum e.
Au apărut mai multe legende miraculoase cu tentă de SF alcătuite pe seama lui Jakob. Precum acesta a fost pălit de un fulger care i-a întinerit carnea şi i-a înveşnicit sufletul – se pare că această versiune a pornit de la un cititor devotat scrierilor lui Eliade; ori că a fost prins de un geniu rău şi folosit în calitate de cobai în experimente ce vizau viaţa şi moartea, mare i-a fost norocul lui Jakob că oarecum a nimerit să fie unicul care a rezistat experimentelor şi apoi a reuşit să evadeze – scenariu numai bun pentru un film horror american. În orice caz acestea rămân fapte nedemonstrate.
Jakob avea un suflet blând, era ca un copil, suferea de amnezie cronică. Cu toate aceste nu prea cred că suferea prea tare. Era felul lui de a fi acolo unde alţii n-au fost. Nu-şi aducea aminte ce făcuse acum zece minute în urmă, însă putea cu amănunte să povestească ore în şir despre luptele purtate dintre eleni şi troieni.
Lăsându-ne să consumăm acele zece falange ale Demiurgului, Jakob trăia pe un al unsprezecelea deget care era legat de lumea noastră printr-o reţea fină de pasiuni şi de plăceri. Deci avea anumite slăbiciuni sau mai bine zis mici desfătări care-i aduceau mari bucurii: se lasă legănat de gustul vinului roşu, apoi tradiţional urca pe un acoperiş se poziţiona pe labele din urmă, aşa încât găsea echilibrul unei figuri verticale ca să prindă vântul cu gura. Îngheţând curente de aer aştepta cu răbdare râgâitura care urma să apară însoţită de o tonalitate gravă de bariton. Gustul fluturilor de noapte – moliile gigantice – îl aducea la o stare aproape de extaz – mai, mai să se desprindă cu totul de ceea ce se numeşte normal. Şi încă mai purta după el un felinar furat de pe un brad de revelion. Felinarul juca rolul momelii.
Deseori Jakob apărea în clădirea obosită a Academie de Ştiinţe. Aceasta îl atrăgea prin mai mulţi factori: în primul rând parchetul vechi care avea un scârțiit de o notă rar întâlnită. Jakob ştia să pășească în aşa fel ca scârţâitul parchetului să se armonizeze într-o pastorală beethoveniană; în al doilea rând îi plăcea să-l enerveze pe câinele mare şi zăbălos care după asfinţit era scos în ograda academiei; şi nu în ultimul rând îl atrăgeau ştiinţele.
Jakob a vânat şi un gând într-un birou cu cifrele 3 0 6, care avea să-i descopere mai multe perspective în accepţia definirii unei ştiinţe.
Se întreba de mai multe ori: dacă ştiinţele sunt tutelate de anumite domenii ale infrastructurii sociale, cum ar fi partea financiară, politică sau religioasă de exemplu, atunci cum putem vorbi despre o pretinsă obiectivitate în procesul cercetării? Şi mai ales, dacă e vorba despre o ştiinţă socială în care nu pot fi aplicate metodologii clasice venite din matematici, de ce nu e chip să se accepte felul diferit de a explica anumite fenomene?
Întregul adevăr aflat în ştiinţele reale se dizolvă în parţialitatea adevărurilor ştiinţelor sociale – se gândea Jakob şi apoi se grăbea să-şi explice poziţia faţă de felinar – ştiinţele exacte se pot lauda de obiectivitate incontestabilă, însă doar pe un segment limitat al realităţii, acest fapt s-a observat de mai de mult, din această cauză au apărut mai multe ştiinţe hibride (bio-chimie, astrofizică… ), care aveau ca scop atât lărgirea segmentelor cercetate ale realităţii, cât şi o comunicare eficientă dintre ştiinţele clasice. Apoi Jakob îşi aminte de Blaga şi de parabola sa referitoare la ştiinţele conştiinţei. „Aşa se spune acolo – că dacă s-ar aprinde o lumânare într-un crepuscul de vară s-ar ivi clar şi distinct un spaţiu proxim, apoi dacă te vei sili să desluşeşti cu aceiaşi claritate orizontul, nu vei reuşi şi atunci vei stinge lumânarea ca să te pomeneşti într-o beznă. Ochii se vor acomoda, cu toate că nu va mai fi clar cum a fost, vei putea desluşi în obscuritate orizontul”.
– Te bucuri că eşti electric?! zâmbi către felinar Jakob, ştiinţele exacte reprezintă felul de a cerceta
cu lumânarea aprinsă, iar acelea sociale se descurcă mai greu fără lumânare, însă sunt mai exhaustive.
Jakob parcă se clarificase cu anumite lucruri, dar tot mai rămânea îngândurat. Îl deruta controlul exercitat din afara asupra ştiinţei.
– În sens utopic o ştiinţă trebuie să devină imparţială şi să se preocupe doar de obiectivizarea
realităţii. Atunci o ştiinţa nu are de cât să se autofinanţeze, ca să devină independentă. Şi ce crezi, iar se referi felinarului, acel Bacon aşa şi spune că cunoaşterea ştiinţifică e putere mare. Acum n-ar fi corect să cred că dacă ştiinţele nu se autofinanţează, atunci ele nu mai sunt ştiinţe propriu-zise. Ele rămân a fi controlate şi promovate de sistemul social. Şi atunci cum rămâne cu obiectivitatea ştiinţifică? Ştiinţa este închisă în biroul 3 0 6, între WC şi contabilitate…
Jakob golise sticla cu vin, muşcase dintr-o molie şi imediat se repezi pe acoperiş scârţiind a Beethoven…

Persicoasa şi Hector: despre un i şi un nebun…

2009-03-30T00:14:00.006+03:00

- Dar eu n-am poftă să mă duc printre nebuni, zise Alice.
- N-ai ce să-i faci, zise Pisica. Aici, toți sunt nebuni. Şi eu sunt nebună. Şi tu eşti nebună.
- De unde ştii tu că eu sunt nebună? întreba Alice.
- Trebuie să fii, răspunse Pisica, altfel ce-ai fi căutat pe aici? Ei bine, vorbi mai departe Pisica, câinele mârâie când e mânios şi dă din coadă când e bucuros. Pe când eu, mârâi când sunt bucuroasă şi dau din coadă când sunt mânioasă. Prin urmare, sunt nebună.
(„Alice în Ţara Minunilor” Luis Caroll)

Neprihănirea bestială a îngerilor din vârful buclelor negre îi întinse surâsul jovial până în munții Tibetului, care plictisiţi acoperise cerul cu un nerăbdător "Ei şi dacă suntem din piatră!?”, astfel dezgolind dorinţa de a purta în vârfuri coroane din păpădii şi nu din zăpezi reci.
Strănuta, așa încât sugruma constelația îngerilor din ea, e prea albă ca să fie albă... imediat odată cu strănutul ei ieşi şi un aripat, care-i fura o geană de sămânță pentru păpădii şi pleca spre vârful munților.
Îmbrăţişând singurătatea Hector trist bătea oamenii (nu poate bate câinii că este un câine) prin parcul Valea Morilor scuturând poalele păpădiilor de sub picioare lipsindu-le astfel de apartenența lor pământească şi recrutându-le ca sclave ale vântului. Brusc s-a oprit, a simţit că cineva îi deschise uşa. Se gândi cu seriozitate: „Oare e cu umbrelă? De trei zile în mine plouă şi fără umbrelă nu se poate.” În câteva clipe simţi o împunsătură în cordonul ombilical: „Aha, deci are umbrelă. Trebuie s-o deschidă cât mai repede, că de altfel riscă să-şi ude înveşmântările.” Peste câteva clipe Hector simţi că pe calea spinării sale îşi urmează drumul trenul Bucureşti – Chişinău: „Uite c-o deschide!” – se gândi Hector. „Staţia terminus este cerebelul…” – exclama dureros Hector, unde mai apoi simţi o explozie care-i împrăştia fiindurile în rază unui zbor de fluture.
„Ce fel de Vale a Morilor fără Mori?” – desluşi Hector în urechea dreaptă. „Ce mai zumzet de rebel. Solomon tu eşti?” – hămăie Hector. Solomon era un purice isteţ şi un vechi prieten de a lui Hector:
– Eu sunt, cine să mai fie?!? Cam abătut eşti azi. Ce-ai păţit?, întreba Solomon.
– Cam soporific sunt în ultimele zile. Presupun că e avitaminoză, se explica Hector.
– Sopo… ce? Avi... ce? striga Solomon. Ai mânca mai mult şi mai des, poate aşa-i prinde la viaţă, că umbli ca o nălucă fără să ştii unde te duci.
– M-ai înțeles corect, zâmbi îngândurat Hector.
– M-ai înţelesss coreeeect, se răsti Solomon, ei bine mă duc să mă vad cu puricoaică de pe Roşcat să-mi mai fugăresc sângele prin vene. Tu să ai grija… am plecat, cu aceste cuvinte Solomon sălta sprinten de pe urechea lui Hector şi se dizolva în iarbă.
„Ce face oare Persicoasa?” se gândi Hector şi exact în aceeaşi clipă auzi un strănut:
– Hector, ca din clopoţei exclama Persicoasa, îmi place de Alice şi de Pisica din Cheshire, de Regină nu prea, iar Ducesa e hazlie.
– Ai citit carte lui Caroll pe care ţi-am recomandat-o?
– Daaaa, şi iepurele cred s-ar simţi mai bine fără ceas, dansând şi parca cântând în soare vorbea Persicoasa.
– Acest Caroll reprezintă oglinda timpului în care a trăit. Pe atunci au apărut diverse curente care au început să se joace cu realitatea raţională şi cu cea iraţională, cum ar fi surrealismul, psihanaliza, dada…
– Ia măi joc!, interveni neaşteptat Persicoasa, jocul unui i.
– Ce ai în vedere dulceaţă?, îmblânzind rebeliunea întreba Hector.
– Parca ar fi un meci de fotbal, iar mingea ar fi i-ul, care-i futbolit dintr-o poarta în alta, ba în poarta ştiinţelor, ba în poarta artelor, ba mai apare o alta poarta. Dar noi existăm ne cătând la faptul ca aveam ori nu acest i în noi. Nu suntem reali ori i-reali, suntem şi gata!!!
– Poate Caroll ne-a văzut?, cu o intonaţie meditativă mormăie Hector.
– Cu siguranţa a încercat să povestească despre noi echipei Raţionalilor, care l-au luat în derâdere luându-l de nebun. Noroc de copii, că ei sunt cei care ne ţin minte, apoi ne uită nu ştiu de ce, se întrista Persicoasa.
– Da, a scris o carte pe cinste, schimba tema Hector, îi plăceau tot felul de împletituri curioase ale sensului, de pildă ştii care i-a fost numele drept? Şi cum şi l-a camuflat de echipa Raţionalilor? Tot jucându-se.
– Chiar? Şi cum, şi cum?, sări de nerăbdare Persicoasa.
– Numele său de la naştere era Charles Lutwidge Dodgson. A omis Dodgson. Cunoscând cu iscusinţă limba latină şi-a latinizat numele, dacă mai ţii minte cum o făcea francezul cela, care era cu îndoiala.
– Cine? Descartes francezul şi Cartesius latinul, îşi aduse aminte Persicoasa.
– Exact! Aşa Charles Lutwidge a devenit în Carlous Ludovicus. Apoi a schimbând prenumele cu numele şi a ieşit Ludovicus Carlous, după aia a tradus tot asta în engleză şi a obţinut Luis Caroll.
– Frumosss, îmi place jocul, râse cu poftă Persicoasa.
– Eu cred că ne-a văzut ştii de ce?
– De ce?
– Tu ştii ce mărime ai? Mare ori mică?
– Nu ştiu flocosule?
– Elefantul e mai mare ca șoarecele?
– O daaa!
– Putem spune ca elefantul e mare?
– Mare, mare!
– Iar cum e elefantul, mai mare sau mai mic de cât Luna?
– Ca un șoarece!!!, exclama Persicoasa. Tot aşa cum Alice mâncase ciuperca şi se făcea ba mare, ba mica şi noi nu suntem nici mari, nici mici… noi suntem, concluziona fericită Persicoasa.
Se auzi un huruit de ţeavă ruginită:
– Mă zgârie maţele, n-am mâncat de câteva zile, ruşinos spuse Hector.
– Ciufulilă de ce nu mi-ai spus mai devreme, acum mergi cu minte şi cu mine să mâncăm îngheţată din păpădii, cred că s-a făcut deja.
Hector bucuros dădu din coadă…

Kiril Motanul: despre o carte şi mai multe…

2009-03-28T06:14:00.002+02:00

Nu se poate spune cu siguranţă de unde a apărut. Se zvoneşte precum că n-a fost întotdeauna o felină, ci la început a fost un om zburător. La fel, în cazul acesta n-avem dovezi veridice care ar confirma acest lucru. Doar ştiţi cum sunt zvonurile şi ce scopuri pot avea.
Kiril e un motan dintr-o dimineaţă de vară de pe un acoperiş plin de antene, farmec, muşchi şi copăcei zămisliţi de un vânt hoinar dintr-o relaţia întâmplătoare c-o sakură. Având un ochi de culoare albastră şi altul de culoare aurie se uita mai treaz la lume. Are şi o expresie standard gândită cu mult tact, deoarece e plictisit să răspundă de fiecare dată de ce are ochii de diferită culoare: am un ochi pentru Soare şi altul pentru Lună. Oricum noaptea pupilele să măresc şi ambii ochi devin negri. Totuşi culoare predominantă a lui Kiril este cea albă. E învelit într-o blană ditamai pufoasă de un imaculat arctic aproape angelic. În comunicare cu lumea Kiril rămâne a fi bizar şi chiar obraznic; temător de fiinţe neinteresante spune la toţi că e cam surd şi îşi cere scuze anticipat. De fapt, ascultă doar ceea ce îi pare lui interesant. În orice caz Kiril se simte bine cu toţi pe lângă care se învârte, ori mai bine spus – se învârte pe lângă toţi cu care se simte bine.
Oalele de pe acoperişul vechi a lui Kiril alcătuiesc o stare de parcă te-ai afla în siguranţa unui basm despre o pădure de pini roşcaţi cu reuniuni pretenţioase de cetină. Kiril se bucură de poziţia privilegiată pe care o are pe acoperiş, datorită cerului mai aproape şi pământului mai departe.
Teiul bătrân pe nume Florin de pe lângă casa cu roşcatul acoperiş îl ajută pe Kiril să unească cerul şi pământul urcând şi coborând cu îndemânare de fiecare dată. Motanul nostru înnebuneşte de fiecare dată când Teiul Florin se dă în călduri. Ameţit se rostogoleşte printre flori cu o voluptate ce-i alina toate poftele metafizice… încolăcindu-se, apoi descolăcindu-se îi spuse cu bucurie sinceră Teiului Florin:
– E frumos atunci când înfloriţi, îmi daţi aripi, mă eliberați din cătuşele grele a rahatului ce-şi lasă putoarea prin toate colţurile acestui oraş.
– Anul trecut am înflorit cu toţii odată şi tot oraşul era impregnat cu o miresmă îmbătătoare, mai ales spre noapte şi dimineaţa devreme, îşi aduse aminte cu blândeţe Florin. Anul aceasta, însă, am înflorit pe rând. Am fost fiecare din capul său şi nu ne-am sincronizat. În schimb s-a ţinut mai mult mirosul, dar nu aşa de euforic cum a fost în an.
– Ştii ce Florine mai e o chestie care mă surprinde, rezemat vajnic în coadă Kiril îşi trase o limbă după cap şi apoi continua îngândurat, ceaiul din florile tale îmi pare cam ciudăţel. Nu din cauza gustului specific, ci din cauza conştiinţei că beau „acum” ultimul strop din primăvară şi-l beau nu din frunze, ci din flori.
– Să ştii tuu… ce gust are elicopterul teios venit de peste mii de kilometri încărcat cu istorioare şi aventuri lumeşti, se entuziasma Florin, ahh dacă aşi avea îndeMÂNAre, aşi scrie o carte întreagă, dar ţin totul în mine fără să uit ceva.
– Eu pot citi, pot şi scrie, mrrrrr pot să te ajut să-ţi scrii prima ta carte, tot pe frunzele tale, Kiril inspirat se scarpină la ceafă, apoi continua parcă nedumerit, doar că cine o va citi. Aşi citi-o cu mare interes, dar vezi că eu o voi întipări după tine şi deja voi fi la curent cu toate întâmplările cărţii.
– Da, oamenii nu prea înțeleg limba noastră, se întrista Florin.
– Stai că pot vorbi cu câinii de pe Insulă, se revela Kiril.
– Adevăr grăieşti şi brazii ar fi curioşi să citească din ea, din prima mea carte, carte lui Florin Teiul. Păcat, însă, că această carte va rămâne necitită de oameni, se sensibiliza teiul.
– Florine, eu în locul tău n-aşi fi fost atât de pesimist, spuse Kiril cu o intonaţia unui consilier, ia uite câţi oamenii există şi chiar nici unul din aceste miliarde nu va putea descifra codul Teiului Florin? măcar unul se va găsi cu siguranţă.
– Ar putea fi şi aşa.
– Nu-ţi fă griji. Ne rămâne doar să facem cartea. Apoi eu împreună cu Hector o voi duce la biblioteca „Târgoveşte”, plănui Kiril.
– Dar, Kiril, oamenii mai citesc cărţi chiar şi în limba lor omenească?, cu speranţa că va fi combătut întreba cu îndoială Florin.
– Cum să-ţi spun copil bătrân ce eşti. Cam rar, dar mai citesc. Însă mă uimesc circumstanţele în care citesc unii din ei.
– Circumstanţe?
– Da, unii din ei au obiceiul şi plăcerea de a lectura în cada cu apă fierbinte, alţii un pe tronul WC-ului ajungând la comprehensiuni profunde; un nărav des întâlnit printre ei e să citească în transport: tren, tramvai, avion, troleibuz, autobuz, rutieră, cu alte cuvinte tot ce îi deplasează într-o direcţie.
– Şi pentru fiecare circumstanţă au o carte anume de citit?
– Da păi cum, şi fiecare carte în parte îşi are caracterul ei individual. Sunt cărţi neterminate, dar ţinute în minte; cărţi pe care le înveţi cu dea sila; pe care le înghiţi cu poftă; pe care le ascultaţi cu gura căscată. Mai sunt cărţi pe care înainte de a le citi execuţi un ritual anume, cum ar fi, de exemplu, că îţi aranjez ordonat locul în care vei face lectură…
– Kirile! îţi închipui să citeşti o carte doar în rutieră, exclama vesel Florin. Cartea rutierii.
– Iar cartea ta de care va fi Florine?
– Cartea lui Florin Teiul nu va avea nici început, nici sfârşit şi nu-şi va pierde din sens dacă va fi deschisă întâmplător la orice pagină.
– Mrrrrrrrrrr, interrrrrrrrrrresant şi unde te gândeşte că lumea o va citi?
– Desigur sub un tei!!! Kirile hai să scriem cartea că nu mai pot răbda izbucnesc ca din vulcan întâmplările seculare…
Kiril apuca delicat cu două gheare o creanga de a lui Florin stilizată după un condei o linse şi se apucă de lucru… bătu o adiere de un vânt hoinar şi sute de helicoptere de pe Florin Teiul îşi luau zborul.

Hector: despre cremă şi publicitate…

2009-03-15T21:53:00.002+02:00

Îndrăgită de ploaie şi cuprinsă de vânt Persicoasa s-a pomenit pe ne prins de veste în adăpostul sub-bradului în care trăia Hector. Bucuros de un oaspete neaşteptat, dar atât de drăguţ, Hector îi oferea balansoarul bunelului Bonifacius lângă cămin în care trosneau nişte coji de nuci. Emoţionat a luat coiful străbunului său Friedrich, la scos pe geam, a aşteptat până când s-a umplut cu apă din cer şi la pus pe foc. Imediat Persicoasa a simţit un val de căldură ce emana această casă, care i se părea atât de natală. Hector a coborât în pivniţă. Un miros de tescovină se aburea de sub-pământ. S-a întors c-un borcan pe care scria Lapte integral condensat cu Zahar şi o cutie violetă. Apa deja începu să facă bulbuci. Hector a scos din dulap două jumătăţi de nucă de cocos a turnat apă clocotindă în fiecare. Nerăbdător a deschis cutia, s-a întors pofticios la Persicoasa şi a exclamat: E bun!!! Oamenii o numesc cacao, îţi dă viaţă, e de la moşul meu din Columbia. Apoi a pus câte două lingurițe de lapte şi câte una de cacao în fiecare jumătate de cocos. S-a aşezat în faţa Persicoasei şi i-a întins satisfăcut jumătate ei de cacao.
– Bine că am fost prin preajma insulei atunci când începu ploaia, m-am udat din cap până picioare. Păcat că nu mi-am luat şamponul cu mine să fac un duş pe drum – râdea Persicoasa.
– Ai păr frumos, remarca amabil Hector, cu ce-l speli?
– Cu şampon din rouă şi nouri.
– Şi ce pe piele catifelată, te ungi cu vreo cremă anume? curios se linse pe bot Hector.
– Rouă şi nouri, rânji Persicoasa.
Hector sorbi îngândurat din cocos apoi se întreba parcă în gând, dar cu voce gravă şi răguşită: Ce fac oamenii ăștia cu mintea lor?
– Ce are în vedere ciufulitul meu de Hector?
– Uite deseori trec pe lângă nişte vitrine de după insulă şi mă opresc să vad ce e mai nou în lume. Găsesc un televizor mai mare mă aşez comod în faţa lui, ciulesc urechile şi îmi limpezesc ochii ca să prind mai multe noutăţi. Din păcate nu întotdeauna prind noutăţile că oamenii ăştia se uită la ele la un alt timp fix. Şi din această pricină după inerţie stau şi mă holbez la publicităţi.
– Ce înseamnă publicitate şi ce legătura au toate astea cu ploaia de afară? distrată şi nedumerită întreba Persicoasa.
– Publicitatea se întâmplă atunci când azi de tine ştiu că eşti frumoasă asemenea unei raze senine doar potlogarul de Roşcat şi nobilul de Grue, ceilalţi din lume nici măcar nu bănuiesc că exişti; iar mâine te faci cunoscută pentru toţi, toţi, toţi cu ajutorul cutiilor magice la care toţi, toţi, toţi se uite .
– De ce aşi avea nevoie să mă ştie toţi?
– Pentru că eşti frumoasă şi dacă pe lângă asta mai inventezi şi o rețetă a frumuseţii tale cum ar fi de exemplu o cremă de vândut, vei putea ajunge departe în lumea oamenilor!
– Mă simt bine aici bând cacao lângă tine, n-am nevoie de oameni.
– Ştiu dragă, însă mă minunează această lume ciudată a oamenilor.
– De ce ciufulici? spune-mi.
– Vezi că ei se lasă convinşi de aceste publicităţi. Cumpără creme care fac pielea catifelată, netedă, tânără înlăturând toate ridurile. Păi, nu ştiu dacă e aşa, altceva mă minunează. Pe lângă asta mai este şi o sumedenie de tipuri specifice cremei pentru diferite părţi ale corpului.
– Adică, ce vrei să spui Hector? Se lăsa intrigată Persicoasa.
– Exista cremă pentru mâini, după aia pentru faţă, picioare, genunchi, coate, buric şi mai jos de buric şi chiar pentru de după urechi….
– Uhum şi care-i problema?
– Chiar nu observi? De fapt, dacă nu te-ai folosit niciodată n-ai de unde să ştii – rânji dulce Hector. Păi tot cu mâinile se dau pe faţă, pe picioare, pe genunchi, pe coate, pe buric şi mai jos de buric, pe de după urechi….
Simultan izbucniră în hohote ambii ţinându-se de burtă.
Apoi calmându-se Hector continua: mai au şi creme pe diferite categorii de vârste, adică dacă eu acum am 34 şi folosesc o cremă pentru vârstele cuprinse între 50 şi 70 voi deveni mai bătrân?
– Nu ştiu ciufulici, nu vreau să îmbătrâneşti.
– Cine ştie – iar îngândurat Hector – poate chiar sunt destinate anume pentru asta, însă nu-mi vine să cred. Cum au trăit mii de ani fără cremă pentru buric şi acum nu pot trăi fără ea. Stranii sunt aceşti oameni. Am impresia că odată ce se desfragmentează crema până de după ureche apar mai multe şanse pentru a fi cumpărată… poate aşa se explică treaba asta.
– Nu mai ştiu… Hector mai vreau cacao.
Hector se grăbi să facă încă o partidă de cacao, iar Persicoasa urmărea cu atenţie pe geam figurile descălţate în ploaie.

Despre Insula Câinilor...

2009-03-13T00:36:00.002+02:00

Există o insulă care adăposteşte cordial un grup de câini. Să-i spunem Insula Câinilor.
Această insulă se află chiar în mijlocul vălmăşagului ordonat de oameni. Fiind chiar sub nasul drumeţilor rămâne a fi trecută cu vederea. Ciudat, însă, chiar puţini o observă. Asemenea punctului din mijlocul vârtejului în care se poate auzi o linişte mortală şi despre care vorbesc yoginii.
Nu se mai ţine minte cum şi când câinii au dat buzna peste această insulă, însă se ştie că până la ei aici a existat o civilizaţie dintr-un trecut în-trecut. Stonehenge-ul, adică piatra de lângă brad, este o dovadă vădită a faptului că insula se prezenta ca un loc ocult în care fiinţele uitate din-trecut aduceau ofrande zeităţilor sale. Cu toate acestea câinii s-au adaptat destul de uşor. Ar exista o constituţie a insulei, dacă aceşti câini ar şti că există legi. În fine, cine ştie poate ar exista un set de principii canine, însă vreau să cred că nu sunt dure (dura lex set lex:).
În orice caz Insula Câinilor este perfectă. De ce?!? Păi are o formă rotundă, iar noi ştim că rotundul sferei este determinat de o mişcare circulară, care este veşnică şi deci perfectă :D. Flora şi fauna de pe insulă nu este atât de variată în specii de oamenii şi păsări. Mai pășește din când în când un nebun de om pe insulă şi mai lasă nişte mâncare pentru câini, ca mai apoi să se arate câţiva cioroi întristaţi că nu vor trăi trei sute de ani şi să mai ciugulească din ce mai este.
Deşi câinii se confruntă cu toate cele patru anotimpuri, insula rămâne să fie verde an împrejur din cauza unor conifere care emană un fel de miros emfatic neîntrerupt. Pe la periferiile insulei se întâlnesc un fel de adăposturi naturale care sunt de folos atât pe vijelie, cât şi pe arşiţă, e vorba de fapt de nişte brazi decorativi care cresc în lăţime la suprafaţa solului, astfel construind un imens sistem dedalic, aşa încât nimerind în el te vei simţi totodată panicat şi-n siguranţă.
Câinii trăiesc paşnic, se înmulţesc productiv, în pofida acestui fapt pe insulă nu există probleme demografice. Întotdeauna există un număr critic de câini. Nu toţi rămân fideli insulei. În cadrul comunităţii insulare nu este o ierarhie prestabilită după criteriul sanguin al unei specii de elită. Deşi rămân conştienţi că sunt câini nu pot declara prompt că fac parte dintr-o specie anumită şi din cauza asta se complac în ideea ca sunt Câini. La fel se întâmplă şi cu oamenii care de ştiut ştiu că sunt Oameni, însă atunci când încearcă să găsească o arteră pură a originii şi identităţii sale îşi dau seama de complexitatea împletiturilor de gene şi culturi. Cu toate că şi ei se conglomerează în comunităţi, care la rândul lor îşi au câte o insulă pe care o numesc stat şi care le clarifică oarecum un substrat cert al trecutului provenienței sale.
În aşa fel pe insulă putem întâlni o diversitate mare de urechi clăpăuge şi pleoştite sau solide şi severe; vederi de culoare căpruie, verde, portocalie, albastră… pe jumătate vederi sau chiar nevederi; nări sexoase şi umede sau fioroase şi uscate; blăni ciufulite şi zdrențuroase sau coafate şi date cu gel; labe – câte patru şchiopătând sau câte trei sănătoase; cozi tăiate cu toporul sau cozi cârlionţate chipeş într-un revolver; lătrat cântat sau lătrat înjurat; urlat; dimensiuni mari sau mai puţin dimesiuni, cu alte cuvinte creativitatea diversităţii de pe insulă este nemărginită.
Nu demult, acum aproape şapte ani în urmă, se oprise brusc un automobil roşu lângă insulă. Ceea ce era foarte straniu pentru mersul normal al lucrurilor. De obicei mașinile încunjurau leneş şi indiferent peticul de pământ al câinilor. Însă, în acea dimineaţă, era ora 05.08, s-a oprit un automobil din care a ieşit o domnişoară împânzind mirosuri dulci cu stofa ei larg fluturândă ce-i îmbrăţişa întreg corpul. Deschizând portbagajul îndată începu să înjure ca şi-a rupt unghia, totodată mirosul se preschimba într-o duhoare. Calmându-se şi-a schimbat mirosul, acum mirosea a ger, şi apoi a scos o cutie pe care a lăsat-o lângă Stonehenge-ul de pe lângă brad. S-a aşezat în maşină a pornit motorul. A aşteptat câteva minute, începu să miroase din nou a dulce – pleca.
Roşcatul din sub-bradul patru sfiindu-se îşi apropia curios nările de cutie, apoi zări că e ceva scris pe ea. Punându-și monoclul pe ochiul stâng a putut desluşi sensul cuvintelor de pe cutie: produs expirat.
Între timp se apropiase şi Hector. Bucuros că vor avea parte de o surpriză gustoasă deschidea în graba cutia. Deveni într-o clipă mirat, indignat şi nedumerit. În cutie se află un câine alb cu o pată neagră pe frunte. Hector exclamase: Imposibil!!!, apoi calm: al pompierilor simbol este din Londra ceţoasă de peste mări, e din sângele nobil al Dalmaţianului. Hector era un câine vagabond, dar citit. Ocolea deseori pe lingă biblioteca „Târgoveşte” când ieşea din insulă.
Aşa începuse viaţa unui moft trecut pe Insula Câinilor.
Pata neagră de pe fruntea dalmaţianului era de forma unui craniu de câine. De la asta, mai ales în clipele crepusculare a zilei, dalmaţianul părea să aibă două capuri, unul alb şi altul negru. Din pricina acestor iluzii Hector îl botezase Cerber. Ei şi ce dacă Cerber-ul grecesc avea trei capete, al nostru două are, în schimb e pătat şi bun la inimă – se argumenta Hector. Într-adevăr moştenind sânge de aristocrat Cerber înduioşa semenii de pe insulă cu o simplitatea sinceră şi caldă, cu care te lăsai deprins foarte repede. Aşa că Cerber n-avuse probleme cu integrarea în uniunea câinilor insulari. Oricum istoria lui Cerber este tristă pentru-că a fost cuprins atât de un moment de trădare indolentă şi dureroasă, cât şi de un moment în care fidelitatea devenise sensul vieţii sale.
Cerber ieşea totuşi în evidenţă printr-o anumită faptă de neînţeles pentru ceilalţi câini de pe insulă născuţi fără om alături. Fixul lui Cerber se manifesta atunci când pe lângă insulă trecea un automobil de culoare roşie (roşu pentru oameni – cu siguranţa perceput altfel de câini). Momentan îi apărea în mintea mirosul dulce, vocea piţigăiată atât de drăgălaşă şi natală lui, scărpinarea de după urechea… în aceeași clipă Cerber cu ochii umezi de bucurie o lua la sănătoasa după maşina roşie. Delirând cu viteză după roşul aprins se izbea deodată de amară conştiinţă că nu este ea cea care miroase a un dulce. Cu timpul devenise obsedat de culoarea roşie a mașinilor ce înconjurau insula şi nu rata nici o ocazie să alerge după vreo una în speranţa… regăsirii.
Aşa s-au scurs şapte ani şi Cerber tot se mai fugărea după roşieticele holbate de pe lângă insulă. Apăruse însă o problemă. Cerber înecat de amărăciunea despărțirii de rostul vieţii sale, a găsit soluţia, fără să vrea, în uitare. Nu mai ştia de ce aleargă după roşul automobilelor, îi părea, în orice caz firesc ceea ce făcea.
Ieri Cerber a fost călcat de o maşină roşie… îndată după asta în oraş începu să miroase a primăvară…
Nu mor câinii când vrea omul…

Despre bubble gum...

2009-01-28T04:04:00.001+02:00

Indiferenţa cu care sunt călcate de trecători devine a fi uimitoare atunci când realizezi faptul că sunt pretutindeni aproape de om, conglomerate pe drumurile acestuia. Deşi multe la număr, sunt inofensive şi din acest motiv aproape nimeni nu le observă. Mai mult ca atât, dacă nimeresc în văzul cuiva, acesta nici măcar nu se întreabă: „ce-o fi asta?”. Paradoxul situaţiei în care se află aceste pătate este alimentat nu doar de ignoranţa drumeţului, ci şi de faptul că tot drumeţul este acel care le dă naştere printr-o scuipătură eliberatoare. Lepădate pe jos rămân să se metamorfozeze în urma unor călcări indolente. Întinse pe asfalt ele reprezintă nişte memorii de moment sau de mai multe momente a omului în care au fost. De parcă ar avea două vieţi: o viaţă interioară şi una exterioară. Viaţa din afară e mai durabilă dacă începe iarna, deoarece iarna este anotimpul lor preferat în care se simt cel mai bine, adică integru. În pofida acestor fapte totuşi viaţa din interior era mai cu sens, mai cu voluptate, mai cu dragoste… Vara odată cu căldurile dogoritoare aduce cu sine şi un fel de împăcare cu universul şi de aceea aceste trei luni sunt mai deosebite pentru ele. Sunt împrăştiate prin lume, care şi unde, bucăţică cu bucăţică. Cine pe-o talpă de damă cu miros de prăsade dulci, cine pe adorabilii levi's® a unui tânăr atent în situaţii delicate, cine pe o roată mai mare sau mai mică... unde şi cine. Cu alte cuvinte e grea soarta unei gume de mestecat. Însă astfel de lucruri nu se întâmplă doar cu gumele scuipate pe asfalt, care apoi lipite de el alcătuiesc constelaţii întregi pe de sub noi, dar şi alte lucruri cum ar fi, de exemplu, să trăieşti lângă cineva şi să nu-l observi barem că „este”, sau să treci cu vederea peste anumite fenomene simple, dar minunate. Ar fi o soluţie dacă s-ar descoperi o nouă profesie: dezlipitorul de gume. Cred că în aceste caz se vor rezolva mai multe dificultăţi; poate aşa bubble gum-rile vor fi în sfârșit observate constituind centru atenţiei unui anumit grup de oameni. Oricum dacă vor dispărea, trotuarele se vor lipsi de un specific farmec ornamental, asemenea unui jaguar fără pete. Atrăgând atenţia atât de necesară unor lucruri lăsate cu vedere (nu vorbesc doar despre gume), le faci să dispară. Straniu, dacă vrei să atragi atenţia cuiva asupra unui fenomen observat de tine, atunci mai bine e să n-o faci şi să-l laşi pe celălalt la fel să-l descoperi singur. Şi uneori dacă vrei sa-l ajuţi pe cineva e mai bine să taci.
PS: acum recent văzusem o bunicuţă cocoţată pe o scară lângă o vitrină care dezlipea stele de pe steclele acesteia :D

Despre 26 de Oameni...

2009-01-15T23:19:00.002+02:00

Omul de pe sârmă se întrebă dacă o umbrela cu găuri îi va face căderea mai fericită.
Omul care bate din palme prinde muşte.
Omul licorn se pierde în labirintul urechii care ascultă şoapte şi care, la rândul lor, dezvăluie secretul frunzelor de nuc.
Omul care şopteşte şi-a băgat limba în noroi ca să mai tacă din ceea ce deja vu.
Omul care cântă – dansează.
Omul care scutură bomboane face dulceaţă din zmeură.
Omul zmeu se bucură că se face.
Omul nor caută un ron.
Omul care înoată – zboară.
Omul de după gratii mănâncă macaroane.
Omul de pe motocicletă cu calească ascultă muzică de pian.
Omul care nu-i Dumnezeu încercă să te ajute.
Omul dimineaţă rămâne sub plapumă cuprins de Omul noapte.
Omul cu creta pe asfalt arată drumul spre ţările calde.
Omul din umbră se sinucide în soare.
Omul care se încrețește, vrea s-o facă din plăcere şi nu din suferinţă.
Omul lăsat se lasă.
Omul din oglinda zâmbește.
Omul cu-n ochi împletește geană cu geană pentru a vedea mai clar roua.
Omul fulg se fierbe pentru ceai.
Omul marinar se îndrăgosteşte de o zebră.
Omul care descoperă se acoperă cu vânt.
Omul care duce gunoiul discută cu Omul care aduce gunoiul.
Omul legănat în covor se alintă.
Omul obosit ştie că a meritat.

Omul măgar ştie sigur din care scârtă de paie se va înfrupta.

Despre imagini...

2009-01-07T15:19:00.001+02:00

Permanent defavorizate, imaginile rămân inferioare realităţii. Deşi imaginea este cea mai apropiată realităţii, tot ea rămâne să fie cea mai neadevărată în mod evident.
În acest context ar fi firesc să ne amintim de remarcabilul pariu dintre Zeuxis şi Parrhasios (ambii pictori notorii a Greciei Antice), miza căruia era desăvârşirea tehnicii de redare întocmai cu ambiţia de a depăşi pragul diferenţial al realităţii ori a imaginii acesteia. Cu alte cuvinte să nu mai existe o diferenţă la nivel de percepţii dintre realitate şi imaginea acesteia.
Zeuxis a pictat un strugure de poamă la bobiţele căruia se repezeau vrăbiile să le ciupească, însă se izbeau cu cruzime de perete. Parrhasios din Efes lăuda tabloul lui Zeuxis. Ultimul, însă, ţinea de cuviinţă să vadă şi el ce-a făcut Parrhasios.
Mare i-a fost mirarea lui Zeuxis atunci când a încercat să dea la o parte draperia, pictată pe perete de Parrhasios, să vadă tabloul. Zeuxis păcălea vrăbiile, iar Parrhasios îl înşela pe Zeuxis jucându-se cu realitatea.

Cu alte cuvinte, maniera exactă în care se construiesc imaginile aduce după sine acelaşi efect al depăşirii pragului perceptiv al adevărului, pe care îl au şi celelalte imagini. Statutul ontologic al imaginii este însoţit de cel al adevărului, iar în momentul în care se vorbeşte despre imagine făurită întocmai, care într-un fel devine oglindă a realităţii, vom ajunge la ideea conform căreia temeliile adevărului vor fi distorsionate până la incapacitatea afirmării sigure şi concrete ce e adevărat şi ce nu.

Despre motani negri...

2009-01-05T15:20:00.002+02:00

Basili e clasa a cincea. Învaţă într-o şcoală privată şi, în afară de asta, e şi într-o clasă experimentală.
Acum recent a început să studieze un obiect nou despre civilizaţia Greciei Antice. Basili zice că-i pasionat de aceste lecţii. Învăţă despre diferite fiinţe mitice: zei, eroi şi diverse fiinţe deocheate. Îl atrag tot felul de bătălii dintre monştri şi eroi, pentru că îi amintesc de filmele cu Spiderman, Batman şi Superman. S-a delectat, de exemplu, cu acele douăsprezece fapte eroice a lui Heracles. În mod special asuda pe sub coate atunci când Heracles ucide hidra din Lerna, acea cu o mulţime de capete, care răspândeau o duhoare groaznică.
A venit tema războiului din Troia. Pentru acasă Basili trebuia să citească câteva fragmente din Iliada lui Homer.
A decis că va fi suporterul Troiei, a lui Hector şi Paris că păreau a fi mai cinstiţi. Apoi s-a dezamăgit şi a apucat partea elinilor. Şi tot aşa de nenumărate ori, ba ţinea cu troienii, ba cu grecii. Nu-i era clar cine sunt cei buni şi cine sunt cei răi. Mai uşor era atunci când eroii doborau un monstru şi Basili ştia sigur cine e bun şi cine e rău, iar aici nu mai erau nici monştri, dar nici eroi asemenea lui Hercles, erau doar nişte oameni simple, când unii, când alţii mai puternici.
Cam s-a plictisit de Homer, că citea odată ce viziona o serie din Batman, apoi plictiseala mai era alimentată de toate indeciziile sale interioare. A dat cartea la o parte şi a privit mai departe filmul, cu gândul că va mai reveni la ea. N-a mai revenit în respectiva zi. A doua zi încurajat de film oarecum obraznic şi îndrăzneţ îi spunea învăţătorului că n-a lecturat, şi că se va recupera, însă oricum nu a rămas tare încântat nici de troieni şi nici de elini.
Învăţătorul, Batman în suflet, năucit de amploarea argumentativă a elevului, într-un mod inconștient, lua cartea cu Homer de pe birou şi i-o ateriza pe capul lui Basili.
Această întâmplare i-a marcat viaţa lui Basili în sensul că atunci când auzea de Homer începea să-l doară capul.
Şi ce are Homer orbul cu durerile de cap a lui Basili, hmmm… poate Batman are?

PS: sunt multe lucruri care se întâmplă cu noi, însă atunci când încercăm să le găsim o cauză, de multe ori o stabilim eronat celor întâmplate în consecinţă. Cu alte cuvinte ce legătură are acel motan negru şi zdrențuros care ţi-a trecut drumul cu faptul că ai luat țeapă de la patron. Motanului îi este în coadă de patronul tău (ca şi ţie de fapt). Legătura dintre patron şi motan o faci tu, acela cărui îi convine să lase greutăţile vieţii personale pe nişte motani sărmani.

Despre manipulare...

2008-09-25T10:25:00.001+03:00

În cazul în care se iscă o discuţie despre manipulare apare necesitate de a crede că oarecum participăm la un spectacol din teatrul Licurici. Aşa încât, conştientizarea acestui fapt scormoneşte o senzaţie de greaţă (poate) fără pricină. Pricina, totuşi, reiese din incapacitatea de a crede că un cineva încerca într-un mod subit să-ţi controleze viaţa şi autenticele acţiuni pe care le faci zilnic îţi sunt aranjate din un cineva necunoscut. Extrema acestei idei ne va aduce spre filmul The Truman Show, unde viaţa personajului lui Jim Carrey nu era mai mult decât o ficţiune organizată prin tv. Oricum, continuând în aşa mod credinţa că totul dimprejur este regizat şi tu ai după scenariu un personaj puternic sau laş, fericit ori ba aduce după sine statutul paranoicului îngândurat şi nesigur. Ce fel de întrebări mai pot apărea în cazul ăsta despre vreo identitate sau despre vreo încredere în sine şi în alţii?

Alegorica gândire a lui Friedrich Nietzsche a prevăzut deconspirat una dintre ideile care stă la baza publicităţii contemporane şi nu doar a publicităţii, ci şi a vieţii sociale în general. Afirmând cu predilecție că dacă vrei să „vinzi” un lucru inutil nu faci alt ceva decât îl convingi pe altul că are nevoie extremă de acest lucru, după care îi dai o valoare şi te bucuri de „prosperare”, Friedrich Nietzsche rămâne încredinţat că altfel nu pot evolua lucrurile, care sunt aranjate în sensul unei incapacităţi de a crea o formula dezmanipulanizantă, aşa încât nu-i rămâne decât să ironizeze pe marginea acestui fenomen.
Nu voi face o retrospectivă asupra tuturor formelor de manipulare desfăşurate după destrămare URSS în Republica Moldova, deoarece sunt incredibil de banale, primitive şi multe la număr. Mă voi opri la una petrecută recent şi care vizează o ciudata încurcătură conceptuală. Deci, aceasta ţine de transportul public din capitală. După câte ştim maxi-taxiurile nu au permisiunea să circule pe strada centrală a capitalei. Acum câteva săptămâni apare un MAXI-MAXI-taxi, care de fapt e un autobuz. Normal dacă e autobuz ar circula fără probleme pe strada centrală. Însă e un autobuz cu statut de maxi-taxi şi are un preţ comercial al călătoriei de trei lei tot din cauza acestui statut de rutieră. Atunci dacă e rutieră n-ar trebuie să circule pe strada centrala. Hmmm… îmi dau seama că oarecum a uşurat viaţa din Chişinău şi vine să contribuie la confortul cetăţenelor. E o manipulare oare? Cred că da, dintr-un singur motiv, că s-a aranjat cu dibăcie confortul cetăţenelor şi simultan s-au regulat într-o albie favorabilă interesele cuiva. Normal e un bine reciproc!
Şi dacă avioanele vor fi maxi-taxi?

Despre Ubicuitate...

2008-09-23T10:06:00.002+03:00

…peste 91 de secunde o picătura de rouă va întâlni o dimineață şi apoi va fi zdrobită de un picior drept, alta va asista la o gândaco-ucidere pe o pânza de păianjen, alta îşi va pierde identitatea pe un obraz stâng, cealaltă se va delecta pe o petală de nufăr cu-n licurici care îi va arunca blilcuri dezgolind-o de întuneric, iar altă picătură de rouă va râde în hohote până la-crini când va auzi că
ţurţurii sunt nişte bobiţe înghețate de lacrimi provocate de un râs a unei picături de rouă, care aflase ce sunt ţurrrrrţurii, o altă picătura de rouă de pe un nufăr vecin nu va şti că albul imaculat al nufărului reflectat de Lună in tot Deasuprapămîntescul creşte dintr-un jegos negru nămol şi încă o picătura de rouă se va încălzi sub aripa ostenitei privighetori ce şi-a purtat cântecul peste o noapte de vise cu nuferi, țurțuri şi licurici….

Despre minotaur...

2008-06-03T18:30:00.002+03:00

Ră-Suflarea istovită de v(J)ită se potrivea ne-spus de bine cu licăreala sălbatică a mulţimii (cireada primaţilor). Înconjurată de priviri lacome împotmolite într-o patimă umedă a confruntării fatale dintre sudoarea ostenelii şi cărările sîngelui scurs din ochii negri… v(J)ita mai visa. Deşi răpusă de cîteva ori cu nişte beţe ascuţite, cadenţa ră-suflării avea acelaşi ritm nebun, care provoca primprejur doar batjocură, dezmăţ şi strigăte înspumate cu răutate nemotivată. Animalul extenuat învingînd oboseala neînţelegerii continua să-şi menţină dreptul şi stîngul la viaţă. Cîrpa jonglată graţios de acel cu beţele ascuţite emana un miros de moarte. Încă se mai ţinea în mîni. Visul animalului mîntuit se dovedea a fi despre o figură din cireada Lor. Ea la fel cu ochi negri, în adîcimea cărora fiinţa prăpădită a cornoratului îşi descoperi sensul cu totul diferit de acel pe care îl ştia. Calm şi clar. O picătură uitată se prelinge pe obrazul fiinţ-Ei. "Plouă?" Regret împlut de împlinire. V(J)ita se prăbuşi. Arena exploda într-un urlet primitiv al plăcerii comiţiale. Nu mai conta, însă, nimic, în afară de un miozotis răsărit din ochiul închis al v(J)itei. Ea nu mai reacţiona adecvat. S-a ascuns în spatele tristeţii, singurul lucru fidel care i-a mai rămas din potopul de sudoare şi sînge. Îl ştia de undeva. Făcuse cunoştinţă cu El acum, dăunezi sau cîteva cu cîţiva… în urmă. Simţuri uitate (da, anume uitate, nu şterse). Simţuri care au murit de un urît fricos. Uitări vagabondate printr-o pierdere absurdă, acum aşteaptă să se amintească. În momentul în care n-a putut rezista în faţa tentaţiei de a nu se zdrobi cu capul de pereţii cunoaşterii absolute a morţii v(J)ita îşi ridica limba din nisip şi îşi linse ochiul cu miozotis, aşa încît, floarea îşi făcea drum mai departe prin laringele plin de cuvinte despre Ea. Lumea văzuta prin vizorul tristeţii îi mai mare şi... V(J)ita încă mai rătăceşte în labirint cu un miozotis despre Ea…

Despre Zoo...

2008-05-27T12:17:00.002+03:00

... nu departe, pe un deal, sta un leu batrin cu un colt galaben si ros. Cirliontat intr-un adormit despre fuga pe Luna a opta. Echilibrat si obosit stie a numara doar pin la sapte. Nu mai ajunge pe a opta.
Pe linga coama leului adormit isi rastoarna mintele intr-un zbor de vineri dimineata o musca inverzita. Peste doua clipe musca isi va arunca toata fiinta intr-o baliga de a lui Frank Herbert, comoara a universului.
Mai sus, in muntii Anzi din Chili, se baliga tigari o Lama care maninca tutun in sensul unei sinucideri revoltatoare, pentru ca s-a nascut alta-ieri si nu mai stie ce rugama de doua zile: tigari or tutun?
Aranjat comod in hliziturile zeflimitoare a viziunelor despre prostie magarul rasfoieste un atlas astronomic, asa incit deduce din mai multe calcule elipsoide existenta unui soare in soare, sufletul luminii. Acum magarul isi va construi un crema-toriu cu care va zbura spre soarele din soare. Acolo inautru, se va simte in sfrisit fericit, nu batut si sutat in fund din cauza ca e incapatinat si prost. "E greu oare sa-ti dai seama Omule ca eu, Magar delicat, stiu ce vreu de la viata si nu sunt ratacit, asemeni tia, in iluziile atotstiintei tale si a pretinsei libertati " isi vorbise trist magarul.
Gaman sforaia mai departe…
Undeva sus, departe de tot si de Zoo, sta un zeu masturbind, asa creaza el Lumea.

Despre un transport public...

2008-05-20T14:31:00.002+03:00

Mirosul dintr-o marti al unui alb-astru-cafe-new ii ghideaza mintea impreuna cu o reprezentare paienjenoasa a momentului in care isi simti umbra insorita a trecutului sau.
Uita si se uita ca uita.
Speriat de el, simtea lucrul uitat pe care trebuie sa-l stie si apoi sa-l…ce?
Ii raminea sa creada neprihanit ca face lumea mai buna. In-trecut de trecut, clipit de un Aici, si visat intr-un cindva - vina timpul.
Calmat de urechea dreapta gindi sa prinda pentru inceput viitorul ca sa aiba un sens, apoi, isi dadu seama ca, de fapt, inceputul a fost si trebuie cautat devorind trecutul, atunci poate va stapini si viitorul si totodata va avea un inceput clar de sens.
Se uita, si nu intelege cum poate el sa vineze un lucru depasit, mort, trecut care numai este …mmm... ?!?
Se zgirie cu unghia semilunii pe obrazul inghetat, bruma inrosita din barba ii realiza destept-area faptului ca totul d-in-trecut poate fi in-viat si re-prezentat printr-un Acum (fratele lui Aici).
Isi aminteste impreuna cu Acum … ca e intuneric si e dimineatza deja.
Azi (Sora lui Acum si Aici) se intinde linga el… si el trezit cu un ochi mai mare si altul inchis isi simti cum vagul eter intestinal ii este umplut de o miscare dezorganizata. Ii vinea sa se opreasca si sa-si revina amintindu-se cum e sa inspiri ceata rece care iti aduci paliativul durerii. Un seaman tre-cu pe alaturi cu o lulea mare in frunte, care emana o negura calda.
A inercat sa-l salute, insa fumatorul indolent suirind s-a indepartat, in momentul aceasta simti o greutate murdara de otel pe buzele ostenite cu care saruta petalele si picaturile din primavara.
Din nou a simtit ca ceva ii framinta dinautrul.
Subiacent durerilor intestinale se deschise ochiul, nu se mai uita – vedea!
Zguduit de emergenta vizuala observa prin urechea dreapta ca intestinul gros ii controla miscarile si era plin de oameni care mai de care, unul citea, alta isi scotea materialul atos dintre muschii fisieri, cineva saruta aerul, o femeie striga ca are abonament, un bosorog coios brusca femeile demostrindu-si absenta virilitatii, mama cu copii, studenti repetenti si portocale pe jos...
Drumul umed pe care se deplasa se transfigurase de la sine intr-o cale ferata.
Ii amortise picioarele, nu le mai simtea, s-a gindit ca daca le-ar masa ar rezolva problema aberatiilor vizuale. Incerca sa-si scoate mina din buzunarul sting….grav, dar nu a putut s-o scoata, zadarnic. Nu mai incercase sa-si gaseasca si celalta mina. Se misca, dar nu intelegea cum? Chinuitor privi in jos. Degetele titirezate, se infatisau rastagolindu-se.
Ciudat, pare ca el sa fie, nu alt ceva decit, un tramvai si pe linga asta sa aiba si un numar.
Azi, Aici si Acum impreuna cu Tramvaiul nr. 2. Miine cine stie…. ?!?
Recompensa finala a celui care e Tramvaiul nr. 2 este ca nu va mai fi niciodata Tramvaiul nr. 2

Despre Bine şi Rău...

2008-04-04T17:13:00.001+03:00

„Sdelal dobro, jui govno!”Auzisem acest proverb, poate spus în glumă, într-o scenă din filmul Zivot je cudo a lui Emir Kusturica şi, fără vreun scop anume, am încercat să pun pe cântar tendințele moralităţii contemporane; unele la rândul lor sunt calificate ca valori şi altele ca nonvalori. Sunt doar niște observații...
Binele nu mai este popular. Acesta nu este perceput ca ceva puternic pentru existenţa personală, cel puțin în tradiția occidentală a credinței. În schimb Răul se dovedește a fi un impuls necontrolabil, înzestrat cu o libertate a acțiunii întemeiată pe pilonii irefutabili ai puterii.Definiţia binelui devine clar precizată de religia creștină. Dacă gândirea orientală defineşte acest antagonism printr-un raport, în urma căruia se formează o anumită conexiune armonioasă şi un echilibru universal, atunci tradițiile iluminate ale europenilor alcătuiesc o clasificare ierarhizată. Cu alte cuvinte, raportul dintre Bine şi Rău se filtrează printr-o morală a religiei creștine, care a concretizat mersul de mai departe a gândirii occidentale. În rezultatul acestui demers apare gândirea duală (dacă nu-i laie, atunci îi bălaie, sistemele de numerotare binară şi matrixul raportat la 1 - 0). Grecii antici se zvârcoleau şi ei între aceste două puteri, însă toți cetățenii polisului, neluând în considerație acțiunile lor eroice sau erotice pro sau contra zeilor, ajungeau după moarte, toți fără nici o excepție, pe tărâmul subpământescului Hades. În creștinism însă, dacă vreun individ acționa în detrimentul adevărurilor absolute instaurate de credință, se lăsa dus, desigur, în infern, unde suporta demn sau mai puțin demn chinuri veșnice, iar faptele realizate de un oarecare evlavios fericit erau calificate ca fiind bune, aşa încât acesta urma să se împlinească într-o Mansardă din Parcul Central al Universului.
Pe parcursul istoriilor acest model dual va prelua diverse forme de manifestare; desigur se va ajunge până la cele mai nereligioase modele ale iluminismului şi ale științei atotcunoscătoare. Se va schimba forma autorităţii (esența va rămâne aceeași) care va colora valoare unui Bine sau Rău, totodată şi a unui adevărat sau fals. Oamenii devin buni în urma unor frici oarbe aplicate (constrângător) din exterior. Imaginea binelui este schimbată odată cu implicarea unui Sacru incontestabil – degetul ceresc ce stabilește şi apoi decide ce este bine atunci când rămâi cu tine şi hotărăşti de unde trebuie să pornești. Frumoasă marionetă. Binele este privat de putere de unghia degetului arătător al fratelui mai mare.
Fatal însă, să știi drumul şi să-l parcurgi sunt două lucruri diferite, vorba lui Morpheus :D. Binele nu mai este propriu, nu mai este autentic. Din cauza asta, pentru a califica o acțiune ca fiind bună sau rea, e nevoie să o privim prin prisma autenticităţii acelui care a efectuat-o. Dacă e făcută dintr-o inițiativă proprie, nedictată de nici o autoritate exterioară, atunci e autentică.

Ce înseamnă a fi autentic? – liber, suficient de puternic pentru a fi responsabil de ceea ce faci, nesupus, integru, curajos; de altfel, frica, la un moment dat, începe să creeze ceea se crede a fi realitate, fidel propriului trebuie şi nu unui trebuie deliberat străin venit dintr-un exterior.
Ce e binele? Faci bine atunci când întorci supus celălalt obraz pentru ca să-l mai lovească o dată, ori atunci când îl ajuți pe un prieten să se lase de fumat servindu-l cu o ţigară? Chiar sunt relative?!? :D
Un exemplu vorbitor s-ar prezenta şi în faptul inconvenabilităţii pentru unele femeii să determine slăbiciunea bărbatului din manifestarea bunătății sale faţa de ele. Acestea au nevoie de un bărbat „puternic” (după spusele lor), care să aibă suficientă vigoare pentru a-i dicta ce să facă şi pentru a-i impune virilitatea sa printr-o violenţă latentă. Un lucru foarte ciudat: bunătatea este echivalată cu slăbiciunea, violenţa fiind elementul definitiv al puterii. Autenticitatea individului rezolvă "slăbiciunea" actuală a binelui şi „puterea primitivă, ispititoare a răului” :). Punctul autentic îl găsește fiecare în sinele său, dincolo de Bine şi de Rău. Binele îşi recapătă puterea când este autentificat de o Individualitate. Singura valoare care a rămas statornică şi care poate fi folosită adecvat în cazul relației tale cu totul şi cu toți se dovedește a fi autenticitatea ta, oarecum ajutată de diferență; diferenţă care te aduce la unicitatea identităţii tale.

Despre epifanie...

2008-04-04T17:09:00.002+03:00

într-o ceaţă de Undrea l-am întrebat pe un melc:
- cum e atunci cînd te ustură?
- atunci cînd pictorul mă scoate din cochilie şi-mi spune că "aşa e usturarea".

Despre cunoastere...

2008-04-03T17:07:00.003+03:00

Pricolicii sunt niste fiinte stravechi, care au uitat ce inseamna lumina Soarelui. In povestea ce urmeaza un pricolici isi va aminte ce e cu Soarele, insa...

Acei sapte pricolici făceau parte dintr-o specie rara de spiridusi ai Padurii Albastre. Ei ocroteau pesterile. De ce le ocroteau? Cine stie, nici ei nu stiau, li era in singe aceasta functie.

Toată viata lor au trait in labirintul subteran al muntilor. In locul acesta ingust si obscur sute de ani pricolicii păzeau poarta interzisa a pamantului. Unica ce stiau pricolicii era ca dupa aceasta poarta este intemnitata o forta penibila imbracata in pielea de Balaur Argintiu aparator al cerului.

Viata pricolicilor era fericita in acele pesteri. Prima jumatate a intunericului munceau, cealaltă jumătate de intuneric explorau noile adancituri ale cavarnelor. Pricolicii niciodata nu dormeau, deoarece pentru a dormi ei aveau nevoie de lumina Soarelui şi de roua dimineţii cu care să se spele după somn, insa nici de una, nici de alta nu auzisera niciodata si din aceasta nestire se credeau fericiti. Mancau pricolicii o variatie mare de musti si mucegai, dar cel mai des ei se hraneau cu preferabilele ciuperci albastre, placerea de a le manca nu se lamurea prin gustul lor deosibit, ce prin faptul ca erau neobisnuit de minunate atunci cand emanau o lumina albastra asa incat pricolicii bucurosi isi puteau vedea umbrele. Umbrele pentru ei insemna nu alt ceva decit ingerii smulsi din ciuperci.

Asa intro zi unul dintre cei sapte pricolici, fiind mai curios si mai neastiamparat, se strecurara cu o intrebare pe linga poarta interzisa si a observat ca prin iala se lunica un fel de incandescenta. In acel moment pricoliciul curios care era al saptele printre acei sapte pricolici isi adusese aminte de bunica sa, curva din Subfrantzia, ca povestea despre un licurici ciudat care atunci cand se lumina parca aparea pentru prima data, desi nu era asa, mda, explicatia pana la urma era ca acest licurici se lumina de fiecare data cu o culoare noua. Se stie doar ca fiecare licurici isi are propria sa culoare care il face diferit de ceilalti atunci cand lumineaza si in aşa fel ei se si recunosc unul pe altul. Insa acest licurici ciudat cu luminile sale diferite de fiecare data crea o adevarata confuzie printre licurici, aşa incat li se parea necunoscut licuriciul cu o noua luminozitate, însa totodata trasaturile aripelor si maniera zborului ii facea sa creada ca parca l-au mai vazut pe undeva. În final acest licurici a fost numit DejaVu pentru calitatile sale bizare. Deci, concluziona al saptelea pricolici, ma aflu cam in aceeasi situatie in care se afla si licuriciul DejaVu din istorioara bunicutei mele. Al saptelea pricolci medetand a muscat dintr-o musca; gindul unui lucru nou, insa deja stiut i-a scuturat si apoi i-a muiat genunchii lui ca doua cochilii de melc. Ce sa faca?

Oare va trai in continuare cu acest suspans imbebabat in genuncheii firavi, cu aceasta neimplinire dureroasa. Pentru un moment i-a aparut fermitatea cu care putea sa deschida poarta interzisa. De ce nu? Azi el sta de veghe si pe linga asta are si al saptelea deget cheie cu care poate si probabil trebuie sa deschida sau macar sa intredeschida o crapatura, care ii va fi suficinta, credea el, pentru a-si satisface dureroasa incomoditae a licuriciului DejaVu. Zis si facut. Numara pana la sapte: un, doi, trei degete cu inca patru degetele fac al saptelea degetel magic.

Lumina din iala era calda si-i bucura degetul intors. Poarta a fost deschisa! Pricoliciul trase o privire prin crapatura. Ce vazu el? Un licurici? Nu. Un balaur?-nici pe atit. Pricoliciul vazu, multa, multa lumina emanata dintr-un ban portocaliu, culoare stiuta de el din povestile bunicutei sale curve din Subfrantzia. Tot asta se petrecu intr-o clipa, dupa care pricoliciul nu mai deslusea unde e negru intunecat si unde e negru portocaliu. S-a izbit cu capul de poarta si a deschis-o mai tare chiar in momentul in care a simtit un sut in fund din partea pricoliciului cu cheia in al cincelea deget. Pai al cincelea pricolici ii admistra cam deseori neastimparatului al saptelea suturi mustrative in scopuri educationale.

Uite asa al saptele pricolici se rastagolira incit se pominise cu capul intr-un pin roscat. Nu mai vedea, credea ca si-a ars ochii. Si a stat el asa cit a stat pin cind nu adormira. Trecuse nu stiu cite ore. Al saptele deschisesira ochii. Vedea. Respira. Se simtea nemaipomenit de bine.

A re-cunoscut soarele, lumina, care de fapt nu era nici balaur si nici rau. Razele ii mingaiau genunchii si nasul. Acum is dadea seama al spatelea cit de nefericiti sunt ceilalti sase inchsi din propria lor nestiinta voita in Subterania. Al saptelea gustase o ghinda. mmmmmm foarte gustos, chiar mai gustos decit ciupercile albastre.

Trebuie sa-i elibereze si pe ceilalti sa stie ce e fericirea si ce e mincarea adevarata. S-a ridicat pin la poarta si a sunat in clopotel.

Nimeni nu i-a deschis poarta. Uite asa cei sapte pricolici au devit sase.

noapte buna.

Despre povesti...

2007-11-16T15:48:00.002+02:00

313

geamul din biroul 313 ii ofera accesul de a admira circulatia cadentata a renumitului transport public din capitala. de fapt sunt doua geamuri – idioatele n-au nici pleoape, nici gene, stau holbate, evaziv consumind exhaustiva lumiozitatea a fiecarui trecator. lumiozitate gre-oaie si pufoasa determinata de un gind aparut in momentul in care trecatorul se trezeste pasind chiar prin fata holbatelor. gradul de luminozitatea a fiecarui gind variaza intr-o parabola cromatica, care ii permite vizionarului din 313 sa sensibilizeze individualitatea fiecarui gind in parte precizat printr-o anumita culoare. Culorile gindurilor nu se impaca bine cu asa zisele calificari valorice reprezentatea prin dualitatea pozitivului si negativului. astfel incit obscuritatea unui gind de culoare gri, nu poate fi intrepretata intotdeauna ca fiind una de rea vointa. albul nu este intotdeana pur. culorile sunt acele elemente de care vizionarul din 313 se prinde ca sa diferentieze entitatea fiecarui gind si sa descopere ca existenta o lume noua diferita de celelalte. peisaj frumos, nu? burnita mentinuta in atmosfera dizolva stringentul diferentei cromatice, in consecinta umezeala creaza o circumstanta favorabila pentru o comunicare dintre culori. despre ce discuta oare?cum sunt oare gindurile incolore, dincolo de culoare, de alb, negru... rosu? sunt luciferici? ... de fapt cred ca culoarea semintelor de mar deschid ascunzisurile primavarii toamna la fel cum ploaia ascunde lacrimile din care rasare vintul - bunelul florilor de mar. ginduri...